Fântâni

Bat clopote-ntr-o margine de noapte,

nu știu ce-anunță, poate nu-i nimic,

sau poate cineva a plâns un pic

la rădăcina dinților de lapte.

Nici ceasurile nu mai știu să meargă,

se-nvârt în vene până amețesc,

și merii din livezi îmbătrânesc

tot încercând de ploaie să se șteargă.

Icoane nu se mai opresc să plece,

își fac alte biserici în pământ

și crește-n locul lor câte-un mormânt

de care nicio vară nu mai trece.

Și sfinții ar pleca, dar nu se-ndură –

mai stau în noi copii care iubesc,

iar în căsuțe de șotron mai cresc

fântâni din care cerul nu se fură.