La-nceput de toamnă, pe o potecuță,
c-un grăunte-n spate trece-o furnicuță
puțin bosumflată, căci povara sa
e și zgrunțuroasă, și destul de grea.
Printre frunzulițe vede-un greieraș
țopăind întruna, mic și nărăvaș;
furnica se-oprește, grozav de-abătută
și strigă la dânsul: -Vino și m-ajută!
Vezi că-i grea povara, vezi că-s obosită
și tu sari bezmetic, gâză aiurită.
Cât de lungă-i vara, tu cânți, cavalere,
da-ți lipsesc cu totul bunele maniere.
Greierele-ascultă, sprijinit de-un pai
și apoi răspunde: -Cât tupeu mai ai!
Cred că uiți, surato, ce s-a întâmplat
chiar iarna trecută când, înfometat,
ți-am cerut pomană o grăunță mică.
Ce mi-ai spus tu oare, scumpa mea furnică?
M-ai gonit cât colo, mi-ai făcut morală,
mi-ai zis că-s dator să dau socoteală
fiindcă toată vara cânt și lenevesc
și nimic vreodată nu agonisesc.
De atâta foame și de-atât scandal,
am zăcut în comă trei luni în spital.
Și-acum vrei, furnico, să-ți dau ajutor??
N-am să fac eu asta, nici să știu că mor!
Că ești hărnicuță, știe lumea toată,
dar și în cruzime ești neegalată.
-Haide, măi băiete, nu mai fi așa!
Am greșit, văd bine, nu mă mai certa.
Dar mi-era și mie ciudă peste poate
când eu toată vara mă rupeam de spate
și tu - cu chitara, lălăiai mereu,
făr' să-mi dai o mână de-ajutor la greu.
Acum mi-e rușine c-am fost nemiloasă
și o lună-ntreagă n-am să ies din casă.
N-ai vrea tu trecutul să îl reparăm?
Hai să dăm mânuța și să ne-mpăcăm!
-Vezi, furnică dragă, asta am și vrut -
să-nțelegi tot răul ce mi l-ai făcut,
să pricepi odată că în lumea mare
nu orice ființă e-așa strângătoare.
Eu n-adun provizii, nu fac mușuroi,
dar, în seri de vară, vă încânt pe voi,
fiindcă orișicine, pe lângă mâncare,
mai are nevoie de-un pic de visare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu