Două frunze la taclale

Într-o seară de brumar,

pe o creangă de stejar

două frunze lătărețe, 

vesele și vorbărețe,

stau de-o oră la taclale

și tot pun țara la cale.

-Nu știu ce-o mai fi și asta,

parcă ne-a lovit năpasta -

noaptea este tot mai mare,

ziua nu prea mai e soare,

nori pe cer se-nvârt mereu,

vântul umblă teleleu...

Văleleu!

-Soro, ai dreptate mare.

Ce l-a apucat pe Soare

să se-ascundă-n nori tot timpul

și să schimbe anotimpul,

ca o divă mofturoasă?

Vara caldă și voioasă

habar n-am când a trecut.

Nu știu, zău, ce-i de făcut...

De vreo săptămână-două,

o zi-i soare, una plouă,

parc-ar fi vreo socoteală.

Spune tu ce plictiseală!

Înțelegi ce vreau să zic?

-Și-asta încă nu-i nimic;

să vezi tu de-aci 'nainte

ce ne-așteaptă, ține minte :

mi-a spus mie ieri o cioară

că va fi mai frig afară,

Soarele se va-nrăi,

ploile vor tot veni

și-ntr-o lună, cel târziu,

pe-aici va fi cam pustiu.

Iarba se va ofili, 

păsările vor fugi

și-animalele, cam toate,

se vor strânge, speriate,

fiecare-n casa lui.

-Știu exact ce vrei să spui.

Însă eu am auzit 

ceva de-a dreptul cumplit :
peste-o lună și ceva

ploile vor îngheța

și-o să-nceap-atunci să cadă

ceva denumit „zăpadă”!

-Aa, am auzit ceva 

de zăpada asta rea;

cică va acoperi

întreg codrul într-o zi

și-atunci o să se aștearnă

anotimpul numit „iarnă”.

Vai de mine și de mine,

vreme grea peste noi vine!

-Soră dragă, te-aș ruga,

nu mai spune-așa ceva -

știi că eu sunt delicată

și mă pierd cu firea toată;

uite, spaima și necazul

mi-au îngălbenit obrazul!

Și, de-atâta supărare,
chiar în clipa următoare

frunza s-a desprins îndat'

de pe creangă. Și-a zburat.