Rădăcină de cais

Chiar în mijlocul grădinii,

un cais stă supărat

și se plânge rădăcinii

din care s-a înălțat:

-De ce te-ai înfipt tu oare

în pământul ăsta rece,

cu-anotimpuri schimbătoare

peste care vremea trece?

Primăvara-i o beție

când deschid ochii în zori

și îmi văd, cu bucurie,

crengile pline de flori.

Vara-ntreagă râd în soare,

nu m-apasă niciun nor,

îmi ies fructele din floare

și le dau copiilor.

Dar acum... ziua-i puțină,

vremea tot mai rece vine;

este toamnă în grădină,

uite ce-a făcut din mine!

Vântul nu mai încetează,

crengile mi le îndoaie

și pe frunte mi se-așază

nori dușmani și plini de ploaie.

M-am trezit azi dimineață

de tristețe gârbovit

și înconjurat de ceață.

Spune-mi, eu cu ce-am greșit?

-Știu cât de nedrept îți pare -

îi șoptește rădăcina -

să fii părăsit de soare

și norii să-ți ia lumina.

Dar, peste cel mult o lună

vine iarna cea frumoasă

și pe umeri o să-ți pună

pătură de nea, pufoasă.

O să-ți fie cald și bine

până când, în primăvară,

soarele cu raze line

printre flori o să-ți răsară

și-atunci o să uiți de ceață,

de vânt rece și de ploi,

o să râzi de dimineață

pentru zile dulci și noi.