O căsuță plictisită

Început de toamnă cu vânt îndrăzneț.

O căsuță albă de la Voroneț

șade zgribulită și nimic nu-i place,

fiindcă de trei zile ploaia nu-i dă pace;

îi tot bate-n ziduri și-n acoperiș,

chiar și prin ferestre intră pe furiș,

îi udă cerdacul, ușa i-o pictează,

o sâcâie-ntruna și o enervează.

-Lasă-mă odată, vreme dușmănoasă!

Mi-a ajuns o vară rece și ploioasă.

Din pricina ta, tot satul bocește;

ia fii tu drăguță și te potolește!

Nu vezi că-n grădină ai făcut băltoace,

iar stăpânei mele gura nu-i mai tace,

fiindcă trandafirul pe care-l iubește

se-neacă, sărmanul, și se ofilește?

Știu și eu că-i toamnă, dar mai taci și tu,

peste alte sate-ncearcă și te du!

Ia-ți cu tine vântul și norul răzleț.

Ce-ți veni să umbli doar prin Voroneț?

Și-mbufnată, casa ușile și-a-nchis,

așteptând să treacă și acest plictis.