Doi dușmani și-o altă poveste

Ieri la prânz s-a întâmplat

un eveniment ciudat :

zăpăcitul motănel

a-nhățat un șoricel.

Și de când a așteptat!

Toată iarna a sperat

c-o să-l prindă într-o seară

strecurându-se-n cămară,

însă micul derbedeu

l-a tot păcălit mereu,

ascunzându-se pe dată

în căsuța lui ciudată.

Dar acum e mândru foc

că l-a prins pe ghemotoc.

- Ehei, ce-avem noi aici?

Sperietoare de pisici,

mi-ai scos sufletul de tot,

te urăsc, măi, piticot!

Luni de zile te-am pândit,

te-am văzut, te-am fugărit

și tot timpul mi-ai scăpat.

Dar acum ți s-a-nfundat!

- Chiț, chiț, chiț, și ce-ai fi vrut?

Să mă prinzi de la-nceput?

Să-mi pun mâinile pe piept

și să stau, să te aștept?

Oare n-ar fi fost mai bine

dac-aș fi venit la tine

să-ți spun : „Dragă motănel,

ia mănâncă-mă nițel!”

Dac-ai ști ce rău îmi pare

c-am fugit atât de tare!

- Ce tupeu ai, măi, mustață,

să-mi vorbești așa pe față!

Nu ți-e teamă chiar deloc

de motan să-ți bați tu joc?

Știi cât sunt de enervat?

- Vai, dar ce m-ai speriat!

Cum ești tu așa, pufos, 

te crezi monstru fioros

și ai vrea să mor de frică

fiindcă te numești pisică.

Hai să văd : ce poți să-mi faci?

- Rozătoareo, tot nu taci?!

Eu îți spun : nu mă-nfuria,

că e vai de pielea ta!

Vezi ce gheare am aici?

- Dacă gheare tu le zici...

Eu le-aș spune... unghiuțe

delicate și molcuțe.

Ce-ai putea să faci cu ele?

- Să te sfârtec bucățele!

Și să-ți mai arăt ceva :

uită-te în gura mea

și-atunci ai să te-nfiori

de-acești dinți necruțători.

Acum nu te temi mai mult?

- Stau așa și te ascult

și mă-ntreb : tu chiar nu vezi

cât de monstruos te crezi?

Hai să-ți spun eu niște fapte :

dinții tăi sunt dinți de lapte,

care nu pot să mănânce

decât smântânică dulce.

Cât privește ghearele...

râd și cu picioarele;

nu poți rupe în gheruță

nicio biată furnicuță.

Știi ce-ți spun acum eu ție?

Las-o-ncolo de mândrie;

ești pisică, drept că ești,

dar așteaptă să mai crești,

nu te lăuda de zor

că ești înspăimântător.

- Da??? Atunci cum îți explici

că te-am prins și ești aici?

Îți convine, nu-ți convine,

vezi? Lăbuța mea-i pe tine.

Haide, ce să mai vorbim,

amândoi prea bine știm :

te-am vânat cât te-am vânat,

dar acum te-am înhățat.

Și ce-o să mă mai mândresc

la tot neamul pisicesc!

Până azi, toți m-au crezut

un puiuț nepriceput, 

dar acum, când o să vadă

că am prins așa o pradă,

toată lumea va afla

că și eu sunt cineva.

- Dacă ție asta-ți place, 

laudă-te, n-am ce-ți face.

Dar măcar te-ai întrebat

cum de nu ți-am mai scăpat,

chiar dacă viteza mea 

e mai mare ca a ta

și, orice ai fi făcut,

eu mereu te-am întrecut?

Dacă nu știi, hai să-ți zic :

mi-a fost milă, că ești mic

și râdeau ceilalți de tine,

deci am vrut să-ți fac un bine,

că și mie mi-ar fi rău 

dac-aș fi în locul tău.

Vezi, motane, că în lume

sunt și suflețele bune,

ce te-ajută să duci greul,

chiar și-atunci când le vrei răul?

Hai să facem cam așa :
mă prefac că-s prada ta,
ca să nu mai zică toți
că ești mic și că nu poți
nici să prinzi un șoricel.
Și-apoi, dragă motănel,
te prefaci că m-ai gonit,
fiindcă-s tare pricăjit
și n-ai ce mânca din mine.
Ce zici, nu-i așa că-i bine?
Toți vor crede mai departe
că suntem dușmani de moarte,
fiindcă, după toate-acestea,
nu vrem să schimbăm povestea
cu motanul fioros
și un șoricel fricos.