Haide, spune!

Mă gândisem ieri spre seară

c-ar fi timpul să mă doară

mintea mea din astă vară,

aşa seacă 

și buimacă

și în care, ca o toacă,

gândul nu mai vrea să tacă.

Dar apoi mi-am zis : de ce

să-mi ucid gândurile,

să-mi tai rădăcinile

mele-amare, 

chiar de doare

când se-agață de picioare

și mă trag mereu în jos?

Vezi tu, asta nu-i frumos!

Nu poți rupe părți din tine,

să le-arunci spre orișicine

care vrea

să le ia

și-napoi să nu-ți mai dea

decât plâns și iarbă rea.

Dac-o faci,

poți să taci

despre tot, despre nimic,

despre tine câte-un pic

și să nu

mai vii cu

plânsul tău nepriceput

pentru tot ce te-a durut.

Când mai crește

și se-acrește,

lacrima se pedepsește.

Și nu poți 

să socoți

cât ți-ar cere niște hoți

să se-ndure

și s-o fure,

s-o arunce-ntr-o pădure,

s-o agațe-n spini de mure,

ca s-o sece 

vântul rece
și în ploaie să se-nece.

Vise-n care 

nu te doare

nici în lună, nici în soare

nu-s mai bune

pentru-așa amărăciune?

Haide, spune!