Puntea

O șubredă punte se leagănă-n vânt,

legând malu-n care ai prins rădăcini

de malul spre care năprasnice vini

te-ndeamnă mereu, cu ascuns legământ,

că-i locul visat, cel mai bun pe pământ.

Strângi pumnii, faci pasul și-apoi zăbovești.

În urmă - infernul, în jos - e abis,

dar ochii stau țintă la raiul promis.

Mai faci înc-un pas, încă doi. Te oprești -

lipsesc multe scânduri din drumul spre vis,

iar hăul, sub tine, cu moarte e scris

și-și cere ofranda de vieți omenești.

Cu ochii închiși, te încumeți din nou

și crucea din spate te trage-napoi,

aripile-s cioturi, picioarele - moi,

îți strigi neputința, dar fără ecou

și iarna din tine te-nchide-ntr-un sloi.

În tălpi se deschid răni fierbinți și adânci

și puntea se leagănă primejdios,

iar hăul te cheamă cu glas mângâios;

icnind, muribund, cazi acuma pe brânci.

Ce lesne ți-ar fi să-ți iei zborul în jos!

Dar pasul se zbate, iar ciotul de-aripă

nu vrea să te-asculte și crește o clipă,

trecând peste ultima scândur-a punții.

Cu mâini tremurânde, îți ștergi miezul frunții

și sufletul tău de abis se desparte.

Încet, te ridici și te scuturi de moarte,

strângi pumnii din nou și pornești mai departe.