Epitaf

L-a fulgerat, într-o după amiază,

gândul de-a-și pune viața într-o frază

cu rol de epitaf, care-ar străbate

un veac sau două de posteritate

și-a început, febril, a căuta

formula briliantă care va

înghesui în câteva cuvinte

șase decenii de trăit cuminte.

A luat o foaie și un pix cu gel

și a-nceput să-nșire, mărunțel

ca să-i încapă cât mai multe fapte:

-un an și-o lună - patru dinți de lapte;

-un an și patru luni - primul cuvânt;

-cinci ani și șase luni - vărsat de vânt;

-copilărie fără multe boli,

dar transferat pe la vreo șase școli,

în funcție de tata, ofițer

în multe garnizoane; trai sever;

-mama, nu prea frumoasă, dar blajină,

casnică, foarte bună gospodină;

-adolescență plină de acnee:

-prima iubită - cârnă și atee;

-student sârguincios, nicio restanță;

-soție-naltă, brună, cu prestanță;

-copii, doar doi, acum la casa lor;

-vis ne-mplinit - să fie-apicultor...

Și-n punctul ăsta, pixul a muțit.

Iar el, oftând un geamăt chinuit,

a realizat c-o-ntreagă existență -

dusă decent și cu obediență

ca-ntr-un spectacol plicticos de teatru -

s-a strâns pe-un sfert de pagină A patru.

Cam ce cuvinte-ar izbuti s-adune

toată perplexa lui amărăciune?!

Atunci, purtat de-un gând plin de regret,

s-a așezat iar pixul pe caiet

și-a scris cel mai amarnic epitaf:

PRAF.