Un om stătea pe-o margine de zare
cu pumnii așezați, cuminți, în poală,
cu tălpile-atârnând, cu fruntea goală
și ochii rătăciți în depărtare -
nici bucurie-n ei, nici disperare,
doar semne rotunjite de-ntrebare.
De mult stătea acolo, liniștit,
nici el nu mai știa de câtă vreme,
tot așteptând destinul să îl cheme,
să-i dea vreo sarcină de împlinit,
măcar vreo trei sau patru teoreme.
Dar șirul lui tindea spre infinit,
de marile probleme văduvit.
Ce-or fi văzut în zare ochii lui,
n-ar fi putut să spună niciodată -
poate-o albastră pasăre-avântată,
poate o stea pe cerul nimănui
sau, cine știe, poate-un nor haihui -
dar fruntea i s-a luminat deodată.
S-a ridicat pe tălpi nerăbdătoare,
și-a desfăcut în larg brațele-amare
și s-a desprins din marginea de zare -
Icar năuc, înfometat de Soare.
În zborul lui cu dor de dimineață,
și-a-nfipt adânc aripile în viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu