Mergea un om pe drumul lui de-o viață;
se-obișnuise cam cu toate cele -
și cu pietrișul dur, dar și cu stele
și-l aștepta mereu o dimineață,
cu promisiuni mai bune sau mai rele.
Dar într-o zi, și-a rătăcit cărarea
și-n jurul lui s-au ridicat pereți
de vise îngropate în nămeți,
care-au ascuns în umbre depărtarea.
Înspăimântat, și-a pipăit aripa,
dar a găsit în locul ei doar ciot
și mâna i-a-nghețat până la cot,
iar minutarul s-a oprit în clipa
în care omul a strigat : „Nu pot!”
A bâjbâit, cu tălpi tremurătoare,
în căutarea firului de-argint,
să-i lumineze calea-n labirint
și l-a găsit, dar l-a lovit prea tare
cu spinii ce-i crescuseră-n picioare;
firul s-a destrămat - fâșii amare.
Zbătându-se între „Nu pot!” și „Vreau!”,
omul și-a smuls ghețarul de pe piept,
și-a adunat puterea-n pumnul drept,
izbindu-l în pereții ce-l țineau
captiv în întunericul inept.
O dată, înc-o dată, și-nc-o dată...
Când sângele-a țâșnit din palma toată,
a continuat cu fruntea să lovească
în zidul de durere omenească.
Într-un târziu, întâia cărămidă
s-a prăbușit. Și-ncet, încet, timidă,
s-a strecurat în labirint iertarea,
iar omul și-a văzut din nou cărarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu