Ironie existențială

Aseară, i-a bătut moartea la ușă

c-o mină dubios de jucăușă.

Când a văzut-o-a fluierat ușor

și-a regretat că nu și-a pus vizor,

 gândind că, dacă o ținea afară,

ea s-ar fi plictisit să mai apară.

Dar asta e! De-acum, că i-a deschis,

trebuia să scape și de-acest plictis

inevitabil și obositor.

Așa că i-a surâs curtenitor

și-a invitat-o-n casa lui modestă,

să-și facă datoria ei funestă.

Bălăngănindu-și coasa neglijent,

ea a trecut de prag cam neatent,

mantaua i s-a agățat de clanță

și, fără vreo fărâmă de prestanță,

cucoana neagră-n ușă a rămas

cam sufocându-se, cu chipul tras,
nemaiputând înainta un pas.

Văzând-o în așa încurcătură,.

el a zâmbit cam cu juma' de gură

și-apoi, amabil și prevenitor,

a hotărât să-i sară-n ajutor,

nu fiindc-ar fi iubit-o, însă, de...

intrase-n casa lui ca oaspete...

A ajutat-o haina să-și desprindă,

apoi i-a oferit o aburindă

cană cu ceai de tei și sunătoare,

dar, înghițind o gură mult prea mare,

năuca moarte s-a-necat grozav.

Supus unui impetuos nărav

de a salva o doamnă disperată,

a ajutat-o și de-această dată.

Recăpătându-și suflul, în final,

ea a surâs șăgalnic și spectral

și i-a făcut un semn discret că-i timpul

să plece împreună-n anotimpul

eternei existențe. Într-o doară,

el a cerut răgaz pentr-o țigară

și,-amabil, a servit-o și pe ea,

dar i-a scăpat din mână flacăra

exact pe haina ei, care-a-nceput

să ardă într-un ritm de necrezut.

Grăbindu-se s-o stingă, muribundul

a răscolit rapid până-n străfundul

propriei minți, făcând o încercare

de-a înțelege-această întâmplare.

Ce-o fi văzut acolo - nu se știe ;

doar a gemut : „Ce mare ironie!

În toată viața mea, n-am izbutit

să realizez nimic din ce-am dorit ;

dar uite-acum, ca-n cea mai proastă carte,

de trei ori mi-am salvat moartea de moarte!”

Și i-a-ntins mâna doamnei, resemnat,

plecând cu ea, total clarificat.

În urma lor, s-a auzit un vaier:

„Ce mare, ce imens, ce sumbru fraier!”