Cred că toamna s-a îmbolnăvit
de ceva ce seamănă a munte
cu poteci ca riduri albe-n frunte
și cu soare roșu-n asfințit.
Și izvoarele-s nebune-acum,
de când cerul le-a căzut în ape,
și în stânci s-au repezit să-și sape
drum de sare și de stele drum.
Numai brazii au rămas cuminți -
și-au înfipt în piatră rădăcina
și spre cer și-au azvârlit tulpina,
scormonindu-l cu tăceri de sfinți.
Cred că toamna m-a îmbolnăvit
și pe mine de ceva ce pare
auriu de frunze pe cărare
și izvor de munte-n asfințit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu