-Un balaur! Nu, un pește!
-Ba un câine fără coadă
o pisică fugărește.
-Ei, da, cine să vă creadă?
E o navă ce plutește.
Trei copii întinși în iarbă
se tot uită la un nor
care trece, fără grabă,
și își schimbă forma-n zbor.
Undeva,-n apropiere,
doi bătrâni se odihnesc
și-i ascultă în tăcere
pe copii cum povestesc.
-Cum pot ei să vadă, oare,
toate astea într-un nor?
se întreabă-ncetișor
bătrânica, gânditoare.
-Știi - răspunde greu bătrânul -
și eu, când eram ca ei,
vedeam flori pe cer, și zmei.
Însă timpul rău, hainul,
mi-a acoperit privirea
și-acum nu mai pot vedea
decât, uneori, vreo stea
care-și pierde strălucirea.
Privind cerul fără soare,
bătrâna surâde, tristă,
și ascunde în batistă
două lacrimi trecătoare.
-Tanti, tanti! strigă tare
cel mai mic dintre copii -
noi avem o întrebare:
norul ăsta cam ce-o fi?
Uitând lacrima amară,
bătrânica spune-ndată:
-Mie-mi seamănă c-o fată
în rochiță bleu, de vară.
-Ba eu - zice și bătrânul -
văd un cal înaripat
care-și poartă, avântat,
printre norii albi stăpânul.
Bătrânica îi zâmbește:
-Uite, vezi? Asta-i magia:
nimeni nu îmbătrânește
când în ochi îi strălucește,
veselă, copilăria.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu