O băltuță oarecare
de pe-o margine de drum
se întreabă-n disperare:
-Ce-am să mă mai fac de-acum?
Ploaia văd că-i cam pe ducă
și răsare soarele;
simt așa, că mă apucă
toate supărările.
Știu și eu că-i primăvară,
doar e martie, ce vrei,
și se încălzește-afară,
ca să iasă ghiocei.
Nu-s chiar tare tinerică -
de opt zile tot băltesc -
dar mă ia așa o frică,
n-aș vrea să secătuiesc.
N-am avut zile ușoare;
oamenii nu mă iubesc,
căci se udă la picioare
când în mine nimeresc,
iar mașinile, haine,
m-au călcat de-atâtea ori
și s-au adăpat din mine
sumedenie de ciori.
Nu sclipesc, sunt cenușie,
de căldură mult mă tem
și niciun poet n-ar scrie
despre baltă vreun poem.
Dar, în serile senine,
când pe cer nu-i niciun nor,
oglindesc adânc în mine
strălucirea stelelor
și mă simt, atunci, frumoasă,
nu mai sunt chiar un nimic...
Du-te, soare, și mă lasă,
vreau să mai trăiesc un pic!
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu