Cum a înflorit

Pe-o rămurică de cais

a-nmugurit un bobocel;

e cufundat în somn și vis,

abia de-l vezi, că-i mititel.

Stă învelit, cu ochii-nchiși

și cine știe ce-o visa

când, în livada de caiși,

își plimbă noaptea liniștea.

Spre dimineaț-un vânticel

alintă-n treacăt crengile

și, zăbovind pe bobocel,

îi mângâie frunzuțele.

Trezit, micuțul somnoros

deschide ochii-ncetișor,

se uită-n jur și, mofturos,

vrea să-și întindă un picior.

Dar e-nvelit atât de strâns,

că trupul tot i-a amorțit

și izbucnește-atunci în plâns

de-așa destin nefericit:

-Of, Doamne, cu ce-s vinovat

și de ce oare m-ai făcut, 

să stau aici așa, legat?

Mai bine nu m-aș fi născut.

Ia uite ce frumos mai e

în jurul meu! Și ce culori!

Se joacă-n crengi albinele

și fluturi zboară printre flori...

Zdrobit de tot de-așa necaz,

nu simte, bietul bobocel,

cum vântu-i trece pe obraz

și îl desface ușurel.

Apoi, în jalea lui cea grea,

întinde-o mână mititică

și vede, uluit, că-n ea

a răsărit... o floricică.