Un copăcel

E noapte în ogradă la bunica

și mârâie, în somnul lui, Grivei;

pitită în culcușul ei, pisica

visează că a prins trei șoricei.

Doar un cais, în mijloc de grădină,

e tare trist și nu poate dormi,

gândindu-se c-așa, fără vreo vină,

chiar el a-ntârziat a înflori.

De două săptămâni e cald și soare,

râd fluturii în zborul lor haihui,

în jurul lui e totul o-ncântare

și numai el se simte-al nimănui.

Se uită amărât la rămurele

cum stau golașe, fără vreun folos

și-ntr-un târziu, cu fața către stele,

adoarme și visează că-i frumos...

Deodată se stârnește în grădină

un vânt călduț, pornit de nicăieri

și-o zână mică-n haină de lumină

coboară printre florile de meri.

Grivei o simte, dar nu se trezește,

doar mârâie puțin și-i bucuros -

visează că o vulpe fugărește

și pentru asta a primit un os.

Zâna se-ndreaptă spre caisul care

a adormit atât de necăjit

și,-mprăștiind parfum de lăcrămioare,

i-atinge trunchiulețul amorțit,

șoptește blând ceva și-apoi dispare...

E dimineață iar și în ogradă

e liniște, căci toți, nerăbdători,

s-au dus în grădiniță ca să vadă

un mic cais acoperit de flori.

-Ia uite, ce frumos e pomișorul!

se miră ei cu glas încetinel.

Numai pisica-și strâmbă botișorul:

-Ei, da! N-ați mai văzut un copăcel!