Vis de cățeluș

Un cățeluș cu ochi verzui,

de nicăieri și-al nimănui,

plouat, flămând și obosit,

din întâmplare-a nimerit

lângă un gard proaspăt vopsit.

S-a așezat să se-odihnească

și-a început să-și amintească

de toate zilele în care

a rătăcit fără-ncetare

și a sperat c-o să găsească

un om milos care să-l crească.

E mititel și nu-i frumos,

dar are-un suflet drăgăstos

în care poate să încapă

iubire cât pământ și apă.

Plângând, alunecă în vis...

Ia uite, poarta s-a deschis;

un om se-apleacă și ridică

făptura moale, mititică

și-o duce-ncetișor în casă.

Aaa, ce odaie călduroasă

și, lângă foc - un băiețel.

-Vai, tată, ce frumos cățel!

Știi cât de mult mi-am mai dorit

un cățeluș. Sunt fericit!

Îl ia în brațe,-l încălzește,

îl mângâie și îl hrănește,

îl scoate-afară să se joace.

-O, Doamne, cât de mult îmi place

să mă iubească cineva

și ce frumoasă-i viața mea! -

gândește cățelușu-acum,

uitând c-a rătăcit pe drum.

După o zi așa frumoasă,

se lasă seara, iar în casă

copilul face un pătuț,

în care-l culcă pe micuț,

îl învelește și-i urează:

-Cățel, dormi bine și visează!

Cât e de cald și tare-i bine

să-i pese cuiva de tine...

E noapte. Și ce frig se lasă

peste odaie, peste casă.

-De ce-o fi chiar atât de frig?

Mai bine mă trezesc și strig,

că poate vine băiețelul;

doar n-o să-și lase el cățelul

să stea așa - se-mbolnăvește.

Și cățelușul se trezește

sub o rafală rea de ploaie.

Dar unde-i focul din odaie?

Unde-s pătuțul liniștit

și băiețelul fericit?

În locul lor, a răsărit

un gard de lemn, proaspăt vopsit...