Într-o gară, pe peron
un copil joacă șotron;
zvârle-n faț-o pietricică,
se apleacă, o ridică,
țopăie încolo-ncoace.
Jocul ăsta cât îi place!
Vântu-i mângâie căpșorul
și-i alintă obrăjorul
de pe care zboară-n soare
un surâs și-o întrebare:
-Mami, vezi cât sunt de mare?
Neprimind răspuns pe dată,
o privire speriată
se îndreaptă spre-o băncuță
unde stă o bunicuță
cu păr alb ca de poveste.
-Unde-i mama, unde este?
Bunicuța se ridică
și-i cuprinde mâna mică,
furișându-și în batistă
vocea molcomă și tristă:
-A plecat în altă țară...
Dar se-ntoarce iar la vară.
Acum, șterge-n treacăt vântul
două lacrimi cât pământul
care trec, încetișor,
lunecând pe-un obrăjor.
Șuier lung în gara mică
unde ține o bunică
mâna unui băiețel.
Trenul pleacă-ncetinel.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu