Exact!

-Maaami! Andrei m-a călcat pe mână și tot el mi-a spus „ticăloasă mică”.

-Baaa nu! Să n-o crezi pe tică... pe Simina, să n-o crezi! Numai minciuni spune toată ziua.

-Cere-ți scuze imediat, Andrei!

-Nu-mi cer. Ea să-mi ceară mie, pentru c-a mințit. Nu i-am spus „ticăloasă”.

-Ba da, așa mi-a spus.

-Dar cum i-ai spus?

-I-am spus... i-am spus... „frumoasă” și a-nțeles ea greșit.

-Cere-ți scuze!

-Nu.

-Rămâi fără calculator mâine, toată ziua.

-Ei, na, dac-așa vrei tu...

-Bine, mâine ești fără calculator.

-Foarte bine! Așa să faci, dac-așa îți iubești tu copilul...

-Atunci, rămâi și poimâine.

-Bine, bine! Ăăăă... scuze, Simina!

-Nu te iert.

-N-ai decât, dacă ești o...

-Andrei!

-Gata, gata! Am vrut să spun: „dacă ești o... scumpă”, dar nu m-ai lăsat să termin.

-Haideți, mergeți în camera voastră, am de lucru.

„Dumnezeule, unde să te-ascunzi, să poți scrie și tu ceva? Atâta gălăgie, tot timpul... Oare alții cum scriu? Tot așa? Cât mi-ar plăcea să am și eu un locșor, în care să fiu singură doar o oră pe zi, o oră la două zile, să pot lucra.”

-Mamă, îmi dai și mie un desert, ceva?

-Andrei, tocmai ai mâncat o felie mare de tort.

-Atunci, poate niște pufuleți, sau o gustărică, orice.

-Copilule, tocmai ai mâncat.

-Dar știi că eu sunt un mâncător. Ce, vrei să nu mai mănânc, să mă-mbolnăvesc?? Asta vrei tu, mamă?

-De ce nu-i spui lui tata, că el n-are nimic de făcut acum? Poate să-ți dea niște pufuleți.

-Dar eu vreau să-mi dai tu, mămica mea.

-Bine, vino să-ți dau.

-Ești o sfântă! Știi cât de mult te iubesc, nu?

-Știu, știu.

„Stă în camera lui, la televizor, poate-o fi și adormit, și se preface că n-aude nimic. Doar știe că am de lucru. Dar cred că exact de asta. Atâta meschinărie... Cum Dumnezeu poate?? Când el are treabă, nimeni nu-l deranjează; se-așază la calculator și nu mai aude nimic. Poți să și mori în spatele lui, că habar n-ar avea. Ce bine-o fi să fii chiar așa nepăsător... Uneori îl invidiez atât de mult...”

-Hri-i-isto-o-os a î-î-învia-a-at din mo-o-orți...

-Ce-i asta, copilule? Ăsta-i un cântec sfânt și tu-ți bați joc?

-Ei, na, cântam și eu, n-am voie?

-Și altceva n-ai găsit de cântat?

-Dacă mie-mi place asta...

-Atunci, nu mai ai voie să cânți cântece sfinte.

-Cum adică? Îmi iei tu mie libertatea mea religioasă??

„Să mă duc repede în bucătărie, să nu mă vadă că râd. Copilul ăsta... Cred că de asta există instinctul matern, să-i iubești atât de mult, altfel ai fugi în lume.”

-Mamă, Simina asta își bate joc de elicopterul meu, zice că-i „penibil”. Ceart-o!

-Păi, mie mi se pare că-i penibil, na, ce vrei?

-Poneii tăi îs penibili, fetițo, și tu ești penibilă. Elicopterul meu e de firmă, așa să știi.

„De la orice se ceartă, de la absolut orice. Așa or fi toți frații? Nu cred. Eu nu m-am certat cu frate-meu. Bine, el e cu opt ani mai mare, n-a coborât la mintea mea niciodată. Dar ăștia doi... Hai măcar să mă distrez și eu puțin, să-l tachinez pe Andrei, să văd cât de repede îi sare țandăra.”

-Andrei, ia spune: nu ți-ar plăcea să mai ai o surioară?

Băiatul ridică speriat capul și scapă elicopterul din mână.

-Alta decât asta?

-Da, o soră bebeluș. Ți-ar plăcea?

Se uită suspicios la Simina, deschide gura să spună o măgărie, dar ceva din privirea mamei îl oprește și devine prudent și diplomat:

-Adică... a doua soră??

-Da.

-Nu, nu! Asta-i suficientă.

„Cât de naiv poate fi copilul ăsta, la 11 ani ai lui... E-n stare să creadă orice-i spui. Crede și-n Moșu', și-n Zâna Măseluță, în toate. O colegă de-a mea spunea odată că nu-i bine să lași copilul să creadă în toate astea și să trăiască în povești, că e dăunător. Să-i spui de mic cum e viața, ca să se maturizeze cât mai repede. Eu n-am înțeles asta niciodată: la ce bun să te maturizezi repede? Să te trântești cât mai devreme cu capul de tot urâtul vieții, că altceva... De ce le-aș face eu, tocmai eu, așa ceva copiilor mei? Mi-ar fi, oare, recunoscători?”

-Andrei, ai scris scrisoarea pentru Moșu'?

-Sigur c-am scris-o.

-A scris vreo cinci, doar știi că el se răzgândește în fiecare zi.

-Ia mai taci, fată nerușinată!

-Maaami!!

-Cere-ți scuze!

-Haide, Simina, scuze!

-Pot să citesc și eu scrisoarea ta?

-Îmm... bine, dacă vrei tu neapărat...

„Dragă Moșule,

Eu sunt Andrei. Anul ăsta am fost așa și-așa. N-am fost cuminte chiar în toate zilele, dar tare-aș vrea să-mi aduci un Lego City cu o stație de pompieri. Sau un Mercedes SLR teleghidat. De fapt, adu-mi ce vrei tu, că oricum o să-mi placă. Și dacă nu-mi aduci nimic, eu tot nu mă supăr. 

                                                                                                                               Andrei

                                                                                                                           Și te ador!”

-Unde-ai văzut tu Lego-ul acela?

-La Mall, i l-am arătat și lui tata.

-A, i l-ai arătat? Bine.

„Mare brânză, să te maturizezi... Oricine poate. De fapt, uite... eu... Dar nici nu vreau neapărat! O grămadă de ani mi-au reproșat toți c-am rămas copil și că-s în lumea mea și nu știu să plătesc o factură. De parcă n-aș putea, ce să spun... Și mi-au tot aruncat asta-n față, ca și cum ar fi vreun păcat capital, de-ajunsesem să cred că-s cel mai neputincios om de pe pământ și nu mai aveam pic de încredere în  mine. Dar uite, din copilăria asta s-a născut o carte. Singură am făcut-o, nu mă cunoștea nimeni. Dar nu! Nici așa nu-i bine! Cum să faci tu ceva singură, fără să depinzi de el? Așa ceva nu se poate suporta și trebuie să plătești pentru asta. Și-am plătit la greu...”
-Mamă, ne dai cina?
-Am ceva de lucru și trebuie să termin. Spune-i lui tata, poate și el.
-Tată, tatăăă! Dă-ne cina, te rugăm!
-Mama-i ocupată cu laptopul?
-Încerc să selectez niște texte pentru portal, se poate? Poți și tu să faci niște sandvișuri, nu?
-Cum să nu? Doar la ce-i bun tata? Mama să scrie poezii, și tata să se ocupe de toate...

„Nu se mai satură odată... Zici că scriu poezii toată ziulica. Și eu scriu doar când ies în balcon, să-mi beau cafeaua, că în casă oricum nu se poate. Toată iarna am scris în balcon, îmi îngheța pasta-n pix și trebuia să am tot timpul unul de rezervă în buzunar. Uite-așa am scris, în cea mai mare viteză, în 10-15 minute trebuia să termin poezia, ca să nu-ngheț de tot. Și când îl aud: <<toată ziua scrii>>... Offf! N-am avut niciodată măcar o oră-ntreagă pentru asta. Câtă, câtă răutate...”
-Haideți, copii, la masă, că mami e ocupată.
În bucătărie, ușa închisă.
-Nu ți-e rușine? Ce-ncerci să faci? Să le bagi copiilor în cap că n-am timp de ei, fiindcă te-am rugat să faci niște amărâte de sandvișuri? În halul ăsta ai ajuns??
-În halul ăsta m-ai adus.
-Tu chiar nu poți suporta să fac ceva din care să nu faci și tu parte, nu? Cum n-ai putut suporta nici cartea și nu m-ai lăsat să mă bucur de ea. Înțelege odată, pentru Dumnezeu: nu mai suntem în aceeași poveste!
-Ba daaa! Sunt tatăl copiilor tăi și asta n-o să mi-o iei niciodată.
-Și-atât! Poartă-te ca atare! Nu-mi mai pândi fiecare pas și fiecare cuvânt, că n-ai niciun drept. Rupe-te odată și lasă-mă să respir! Vrei neapărat să cad iar, ca anul trecut? Ce-ai să faci atunci?
-Au fost douăzeci de ani, Mișa.
-Chinuiți. Mai ales ultimii, care-au fost agonie curată. Știi ce mă miră? Nici măcar ție nu ți-a fost bine și nu pot pricepe de ce te mai agăți cu-atâta disperare. Deschide-ți un drum al tău și lasă-mă-n pace, că nu se mai poate-așa.
-Nu pot să te las.
-O să iau copiii și-o să plec.
-Unde? Unde-o să te duci, Mișa? În lumea aia minunată din mintea ta? Acolo? Și din ce-o să trăiți? Din salariul tău, din care jumătate e rata la bancă? Nu mai crești și tu odată...
„Nu, nu!! Să nu cumva să plâng acum, să mă vadă. Doamne, cât îl mai urăsc în momentul ăsta! Și cât de rău îmi face ura asta! Mă-mbolnăvește. Știe exact cum să-mi închidă gura, știe că n-am cum să plec și nu scapă niciun prilej să mi-o arunce-n față cu atâta satisfacție... Nu, să nu mă vadă cu niciun chip plângând.”
-Nu, nu mai cresc, și? Cumva tot o să plec. Și-o să mă descurc. Fără tine! Atunci, ce-o să mai faci, ce-o să mai spui, cum o să mă mai umilești? O grămadă de femei se descurcă singure.
-Nu tu. Tu te rătăcești și-n Mall. De fiecare dată! Crezi că poți să trăiești cu ce scrii? Nu, Mișa, nu poți. Poate, când o să fii și tu adult, o să...
-Sunt adult și lasă-mă-n pace! Te urăsc din toată inima mea!
-Eu te iubesc.
-Nu-s eu vinovată. Și nu-s vinovată pentru toate frustrările tale. Ție nu ți-a păsat niciodată când eu am fost amărâtă până m-am îmbolnăvit și-am căzut. Și n-ai făcut...
-Mamă, nu vă mai certați!
-Nu ne certăm, Andrei, discutăm.
-Îmi dă și mie cineva un desert? Haide, mamă, nu mai fi așa supărată! Tata te iubește.
„Exact!”