Jumătatea

S-a trezit corect, când a sunat ceasul, într-o dimineață din cale-afară ca oricare alta. Și-a făcut o cafea în ceașca ei cu Mickey Mouse (pentru înveselire matinală) și-a ieșit în balcon s-o bea. Gândul i-a venit dintr-o dată, fără vreun colaps interior care să-l premeargă. S-a ridicat brusc, a luat un pix și-a scris mare, pe-o foaie A4: „Nu-mi place nimic din tot ce fac. M-am săturat.” A pus foaia pe masa din bucătărie, să se vadă bine în cazul unei eventuale anchete, s-a îmbrăcat destul de repede și-a plecat în oraș, să descopere o metodă rezonabilă de sinucidere. Acasă n-avea pic de inspirație.

Prilejul s-a ivit din primele minute și fără să-l fi căutat chiar atunci dinadins. Cufundată în gândurile ei, a ajuns în mijlocul străzii cu o secundă mai devreme (sau mai târziu) și o mașină albă, condusă de un șofer obosit, a lovit-o din plin și-a dispărut, înainte ca cineva să fi apucat să-i ia numărul.

O lumină tremurătoare, părând s-o smulgă din întunericul pitit undeva, în adâncul minții. Asta o fi? Lumina pulsează mai hotărât, în nuanțe tomnatice, gălbui-portocalii. Asta o fi moartea? E bine, uite, e chiar bine, cald, liniște... De ce s-or fi temând oamenii atât de tare de... 

Aaaauu!!! Lumina explodează deodată în mii de cioburi, care i se-nfig în fiecare celulă, zdrențuindu-i carnea, oasele, gândurile. Dumnezeule mare!!! Nimeni, niciodată, n-a spus c-ar putea să doară. Cum să te doară după ce mori?!? O perdea roșie i se varsă în creier, ca un cer de sânge. Pleoapele i se zbat și niște frânturi ciudate îi intră-n ochi, ca niște flash-uri: un dreptunghi galben, strălucitor, pe-un perete alb, apoi perdeaua roșie, o siluetă albă, iar perdeaua roșie, un frigider cu ușa deschisă, perdeaua roșie... Un frigider?? Ce fel de moarte-i asta?

-Doamna! Doamna!! Se trezește!

Silueta albă vine lângă pat și o pereche de ochelari serioși se pironesc hotărât și profesionist în ochii ei:
-Respiră adânc, uite-așa! - nasul care sprijină ochelarii își dilată nările, obrajii din jurul lui se umflă, apoi gura puternic rujată expiră zgomotos un jet de aer cu iz de eucalipt.

Fără să priceapă nimic, dar sub imperiul îndemnului, trage aer în piept și alte câteva mii de cioburi o sfârtecă, înainte de-a reuși să dea aerul afară într-un geamăt care, deși abia auzit, parcă-i sparge timpanele. 

-Te doare rău, nu? - întreabă ochelarii, în care sclipește o milă cu totul neprofesionistă. Cred și eu, ești ruptă toată, sărăcuța de tine. Hai, încearcă să stai liniștită și să respiri. Îl chem pe domnul doctor să-ți dea niște calmante.

Ochelarii dispar, perdeaua roșie se așterne iar și miile de cioburi își fac de cap, nestingherite. „Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule!! Măcar de-aș leșina.”

Vine doctorul, îi prescrie calmante dintre cele mai puternice, asistenta i le pune în perfuzie, pleacă doctorul, calmantele nu-și fac treaba, nu poate nici să geamă, o dor toate, nici nu și-a imaginat că poate exista asemenea durere, vine iar doctorul, asistenta îi dă somnifere, adoarme chinuit, se trezește, agonie. Cam asta, vreo săptămână fără alte amintiri, decât durerea roșie. Vizite dimineața și seara, doctori, asistente, studenți (spital universitar), unii mai rămân lângă patul ei după vizită și pălăvrăgesc în gura mare („oare nu știu că-i aud?”):
-Băi, aiurea de tot accident. Cum de mai trăiește?

-N-am idee. Da' cu ce-o să rămână după asta, dacă scapă, mai bine...

-Eu mi-am rupt o mână odată și m-a căpiat durerea. Dar toate astea?...

O studentă frumoasă se uită la ea și lansează cea mai de neînțeles întrebare:

-Oare cum arăta înainte?

Cum adică? Cum adică?? Aflase până acum cât era de avariată, deja fusese operată de mai multe ori. Dar la asta... Chiar: la asta cum de nu se gândise nicio clipă?? O frică parcă mai mare decât toate celelalte i se instalează comod în șira spinării, începând s-o înghețe. Așteaptă să plece studenții și-o cheamă încet pe asistenta de salon:
-Vă rog... îmi puteți da o oglindă?

Asistenta, femeie aproape de pensie pe care meseria n-a reușit s-o înăsprească de tot, o privește ca o bunică:
-La ce-ți trebuie?

-Vreau... vreau să...

-De ce vrei să vezi?

Nu știe ce să-i răspundă. Femeia deschide gura să-i spună ceva, dar se răzgândește și iese din salon. Peste câteva minute, intră psihologa secției, se așază pe marginea patului și o privește drept în suflet. Așa a început lungul proces de psihoterapie, constând în întâlniri zilnice, timp de patru luni cât a mai stat în spital. În ordine cronologică, a auzit că:
1. viața trebuie trăită în orice condiții

2. întotdeauna se poate întâmpla și ceva mult mai rău

3. întotdeauna există oameni cărora li s-a întâmplat și ceva mult mai rău

4. depresia nu e slăbiciune și nu e rușinoasă

5. pentru orice problemă există măcar o soluție (alta decât moartea, firește)

6. vor fi întotdeauna probleme, trebuie să înțelegi asta, e semnul cel mai clar că trăiești.

Concluzie: viața merită trăită în orice condiții.

A avut noroc - nu i-a băgat pe gât, în tot timpul ăsta, leșinăturile consacrate cu „partea plină a paharului” și cu gânditul pozitiv. Sau, mai bine zis, nu i le-a formulat așa; a venit cu tot soiul de povestioare (reale, zicea ea) care, într-un final, au reușit s-o convingă oarecum. Și, mai ales, a știut să-i scormonească orgoliul și să-i bage adânc în cap ideea că nu tristețea e semn de slăbiciune, ci fuga în moarte.

Cândva, în această perioadă, i s-a dat și o oglindă și-a făcut, într-o dimineață de iarnă, cunoștință cu noua ei față. V-o puteți imagina cum vreți, eu știu doar cum a văzut-o ea: un Picasso viu, cu toate elementele străine, până și culoarea ochilor se pierduse, acoperită de o peliculă roșiatică. Groază, revoltă, disperare, scârbă, respingere, blestem, de ce eu? de ce mie? cine-i asta? Câteva operații de ajustare n-au schimbat mare lucru. Însă vecina de salon, da.

O fată destul de frumușică, dar cu aspectul acela asexuat al orfanilor crescuți în casele de copii. N-o iubise nimeni, niciodată, dar ea putea iubi aproape pe oricine („de unde-o fi învățat?”) și s-a atașat de ea necondiționat, întâi din milă, apoi sincer, din adâncimea unui suflet dornic de oameni. Fusese bătută de iubitul ei cu încrâncenare. Puternică, a izbutit să-și revină. Fizic, căci psihic nici nu fusese prea afectată. Era obișnuită cu tratamentele dure și i se insuflase toată viața convingerea că le și merita. I-a spus povestea ei cu seninătate și chiar cu un oarecare umor necăutat:

-Uite, la față nu mi-a dat niciodată, că mă iubește. Și nu mă ia la omor decât când e beat. Atunci e rău și mă lovește cu ce-i vine. Odată mi-a spart capu' cu ciocanu' dă șnițele, nici n-am zis că nu dau colțu'. Da' nu'ș cum să face că dă față nu s-atinge niciodată, nici când e mort dă beat. Mulțumesc lu' Dumnezeu că nu m-a pocit, cum mă mai iubește el, dacă mă fac urâtă?

Într-un târziu, își dădea, săraca, seama de gafă și tăcea, jenată. Fata asta de nici douăzeci de ani trăise mai mult și mai multe decât ea, care se apropia de patruzeci. Și-i era atât de recunoscătoare nemernicului pentru că n-o sluțise... Fără să vrea (și, dac-ar fi știut, ar fi fost fericită), viața ei amărâtă, dar asumată cu împăcare a ajutat-o pe cealaltă mai mult decât calmantele, operațiile și psihologa la un loc. 

Și-atunci, a năpădit-o o rușine mult prea mare pentru orgoliul ei. Din acel moment, a hotărât să trăiască. Dar cu adevărat și cu toate ale vieții. Pur și simplu să trăiască. Și a mai hotărât să se împrietenească și cu noua ei față.

După recuperarea istovitoare, dar îndurată fără crâcnire, a fost externată într-o vineri, la începutul primăverii. Descinsă din taxi în fața blocului, a tras adânc aer în piept (operațiune care încă mai activa niște cioburi dureroase) și-a urcat, încet și cu multe opriri, cele patru etaje până la apartamentul ei. A descuiat și a intrat cu bucurie în casa în care, din ziua aceea, avea să înceapă viața ei nouă, împăcată, asumată și curajoasă. Pe masa din bucătărie - biletul care încheiase, pe o foaie A4, cealaltă viață. L-a citit și n-a putut zâmbi (așa cum ar fi făcut orice eroină respectabilă dintr-un film cu tentă psihologico-moralizatoare). S-a gândit doar că tot ce i se întâmplase după accident căpătase încărcătura unei vieți întregi; în patru luni, învățase despre ea mult mai multe decât în aproape patruzeci de ani. Să mulțumească? Poate.

A împăturit cu grijă foaia și-a pus-o în buzunar, până avea să hotărască ce putea face cu ea. Apoi a făcut un duș („Doamne, cât de puțin îți trebuie ca să te simți atât de bine!”) și a făcut o cafea, pe care-a băut-o îndelung, în balcon, încercând să nu se gândească la nimic. Doar să respire aerul existenței ei cu față nouă („la urma urmei, măcar arăt interesant, nu-mi mai poate spune nimeni că semăn cu cineva”).

Pe la nouă, s-a băgat în pat, luând din bibliotecă romanul „Adam și Eva” al lui Rebreanu. Nu știa exact de ce și nu-și putea lămuri o foarte puternică senzație că regăsise acum jumătatea care îi era menită și care i se cuvenea de la începuturi. Jumătatea pe care i-o arăta oglinda din baie și oglinda din ea. Era bine. Era, în sfârșit, bine în seara aceea de 4 martie 1977.

La nouă și douăzeci și două de minute a început cutremurul în blocul ei de șapte etaje.