Asta-i viață?

Pisoiașul Bumbăcel

șade singur, singurel,

aruncând priviri nervoase

spre trei sălcii mari, pletoase,

care-și leagănă, din zori,

crengile cu mâțișori.

-Dă-o-ncolo, asta-i viață?!

M-am trezit de dimineață

și stau amărât în soare;

nimeni nu mi-a dat mâncare, 

nimeni nu m-a mângâiat,

nu mi-a râs, nu m-a plimbat...

Sta-au aici, al nimănui,

la cheremul orișicui -

un dulău m-a alergat,

o cucoană m-a certat

și-un băiat rău m-a lovit.

Pe deasupra, am pățit

o rușine-ngrozitoare:

adineauri, pe-o cărare

un șoarec urât și gras

ce-a făcut? Mi-a râs în nas!

M-a lăsat să-l prind în gheară

și-apoi m-a mușcat. Ce fiară!!

Nu pot să pricep defel:
sunt destul de frumușel

și isteț, și curățel...

De ce nimeni nu mă place,

n-am să înțeleg și pace.

Uite, salcia pletoasă!

Stă acolo, lenevoasă,

n-are farmec, n-are flori,

da-i plină de... mâțișori.

Ce să vezi? Băgați de seamă:

„mâțișori”, așa îi cheamă!

Sunt pufoși și mititei,

se topesc toți după ei,

îi iubesc ca pe păpuși

și-i atârnă pe la uși.

Ce să crezi de-așa ceva?

Lumea asta e... cumva:

eu, un mâț adevărat,

zac pe drumuri, nemâncat.

Și-ăia, ce cresc prin copaci,

stau prin case. Ce-e să faci?

Și avem și-același nume...

Asta-i viață? Asta-i lume??