Operație de rutină

„De mâine, precipitații sub formă de lapoviță și ninsoare, mai ales în zona de N-E a țării.”

Ninge! Ninge, ninge!!

Cu ochii lipiți de geam, în așteptarea ninsorii de mâine, nici nu-i trecea prin cap că habar n-avea ce-ar fi putut face cu această informație. Ieșise de două ore din operație și nici n-avea voie să se miște prea mult, darămite să iasă afară. Și durerea... Pfuai! Așa o tăietură mică și-o operație ușoară, și uite ce rău doare. Da' nu contează, bine c-a trecut operația. Și bine că nu i-a fost frică. A fost chiar destul de fain, i-a plăcut, păcat doar că n-a putut să vadă, nu i-au dat voie.

Ieri dimineață, în timp ce se pregătea să plece la școală, a podidit-o o durere crâncenă în abdomen, care-a lăsat-o fără suflu  câteva minute bune. Atât a fost. A rămas doar un oarecare disconfort, dar s-a gândit să meargă, totuși, la doctor. Dac-o apuca din nou, în clasă și se speriau copiii? S-a dus la spital, la un chirurg care-o știa de când era mică și, deși a tras mai multe cu ea, au rămas buni prieteni. Doctorul, un permanent jovial, s-a bucurat grozav când a văzut-o:
-Săru' mâna! Ți-ai mai rupt ceva? Hai că-ți pun un ghips albastru, fain de tot.

S-a cam dezumflat când a auzit că nu, nu-și rupsese nimic. Dar, în timp ce-i palpa abdomenul (îu, mă doare, nu mai apăsați așa !), s-a luminat din nou, râzând cu toată fața:

-Ia uite! Ai apendicită. De când te doare?

-De azi, și m-a durut doar o dată.

-Aa, cel mai bine! Du-te tu frumușel acasă, bea niște ceai, nu mânca deloc diseară și mâine vino să te operez. Nu te internez să stai peste noapte în spital, că știu că nu-ți place. Dar mâine la 7 fix ești aici, bine? Altfel, vin și te iau de-acasă. M-ai auzit, că văd că te uiți aiurea? Ce, doar nu te temi?!

-Ei, na!

-Hai, șterge-o și anunț-o pe maică-ta cu blândețe, știi că se emoționează și mă sună imediat, să-i spun tot ce-am de gând să-ți fac. Și nu pot să-i spun chiar tot... - râzând, a luat-o de după umeri și-a scos-o pe ușa spitalului, unde s-a ciocnit de o băbuță, pe care a luat-o de după umeri și a intrat cu ea în spital.

S-a dus acasă, n-a băut ceai, a mâncat toată ziua (auzise că după operație n-ai voie să mănânci) și dimineață, la 7 (fără patru minute) a venit, ascultătoare, la operație. Doctorul - radiind de bucurie:

-Ai mâncat ceva aseară?

-Ăăă... nuu... - ochii în altă parte.

-Off, ți-a crescut nasul. Uite, ca să scapi de clismă (numai fiindcă te iubesc), ia supozitoarele astea două și, în juma' de oră cel mult, rezolvă problema. Să nu cumva să mă păcălești, că acum e serios!

Cu problema rezolvată, a fost dusă într-un salonaș, unde medicul anestezist i-a pus tot felul de întrebări (alergii, boli anterioare, anxietăți etc.) și-a pus-o în temă cu ce urma să se întâmple. Apoi a intrat în sala de operații, unde o echipă întreagă aștepta cu nerăbdare s-o deposedeze de apendice. Bine, n-o mai duruse deloc de ieri dimineață, se simțea chiar foarte în formă, dar, dacă tot fusese programată operația... Oricum dura puțin și după aceea - o săptămână concediu!

Cu genunchii aduși la gură (și cum reușesc să se ghemuiască în halul ăsta pacienții cu burtă?), și-a încasat anestezia (nici n-a durut, bine că nu mi-a fost frică), apoi s-a-ntins comod pe masă (ce îngustă e! un om de 100 de kile cum încape aici? oare-l pun pe două mese, sau cum fac?). 

-Domnule doctor, nu cred c-am amorțit, să știți.

-Ia să vedem. Simți asta?

-Ce să simt?

-Vezi? Bine că n-ai simțit - vocea de după masca chirurgicală a râs, ghiduș.

-Auzi, Fănică, te mănâncă-n... Poate te-așteaptă bărba'su după operație și vezi ce-ai să simți tu atunci...

-Lasă, bre, o știu de când era puștoaică, nu se pune problema, o tachinez și eu un pic, să n-o apuce emoțiile. Când mi-ai venit tu la spital, cu maică-ta galbenă toată și pierită și cu două oase rupte, și-n loc să te dai cu capul de pereți de durere, tu te hlizeai că uite ce umflat e piciorul, și negru... Mai ții minte?

-Cum să nu? 

-Ce-ai căutat tu pe cal, nu pot pricepe. În toiul iernii, fără șa, fără frâu, fără nimic, nici nu știai să călărești, așa zăludă...

-Mde... 17 ani...

-Eah, parc-acum ești mai brează... Uite ce genunchi ai. Unde te-ai putut lovi în halu-ăsta?

-Am căzut pe scări, în piață. Eram pe tocuri, am agățat prima treaptă, am sărit peste celelalte două și-am aterizat direct în genunchi. 

-Și de ce n-ai venit să te dreg? Te vindecai mai repede și nu mai defilai așa prin târg, cu genunchii rupți, ca un băiețoi.

-Nu vii la doctor pentru orice julitură.

-Dacă tot te schilodești în așa un hal, poartă și tu niște pantaloni matlasați...

Ochii veseli ai doctorului s-au ivit deasupra cearșafului care fusese pus în fața ei, ca să nu vadă operația (și cât i-am rugat să mă lase să văd).

-Ei, na. Nu mă lovesc chiar tot timpul.

-Nuu, nici pomeneală!... Ia uite, ți l-am scos, gata!

-Pot să-l văd, pot să-l văd?

-Nu.

-Vă rooog!

-Tu nu știi de „nu”?

-Bineee... La următoarea apendicită, mă duc la alt doctor. Chiar, domnule doctor: apendicele poate să crească la loc?

-Hai, că ești... Da' ia spune: tu vreun copil nu faci?

-Nu vine.

-Poate nu știi cum să-l chemi... Că așa, de capul lui, nu vine. Dacă eram eu bărba'tu, cinci plozi aveai pân-acum.

-Da, da!

-Poate are și el socotelile lui. Abia te crește pe tine...

-Haideți, domnule doctor, cine v-aude, v-ar putea și crede.

-Păi! Știi? Ești bună de carne, măi fată, uite ce ușor te cos. Ești numai bună de operat. Să mai vii pe la noi!

-Aa, mulțumesc! Așa compliment...

-Cu plăcere. Ne străduim și noi... Mai durează câteva minuțele, să te croșetăm bine, să nu se descoase.

-........

-Te croșetăm, auzi?

-........

Capul prietenos al doctorului a apărut din nou deasupra cearșafului, de data asta îngrijorat.

-Ți-e rău? Ești cam palidă, ce ai?

-Mi-e somn.

-Să n-adormi! Mișa, nu-nchide ochii, m-auzi? Te bat! Uită-te la mine!

-Dom' doctor, i-a scăzut tensiunea!

-Măi fată, să n-adormi! Mișa!! Deschide ochii, fir-ai tu să fii, numai din astea știi să-mi faci!

„Tata?”

-Închide-o mai repede, c-o pierdem! Ce dracu-i asta?  Așa, din senin?

„Tata!! N-ai mai venit de mult. Doamne, ce dor mi-era! Mă scoți la o plimbare?”

-Deschide ochii, copchil zălud! Vrei să mă omoare maică-ta? Te bat până nu mai poți, te omor eu, dacă vrei, da' să nu cumva să-mi mori pe masă, ca proasta proastelor! Ce le spun eu maică-ti și lui bărba'tu?

„Nu pleca, vin și eu. Așteaptă-mă! Tata!! Vin și eu!!!”

Mâine ninge, mâine ninge!

Ușa rezervei dată de perete și doctorul se aruncă de sus pe marginea patului, sporindu-i durerea.

-Au!! Mă doare, ce Dumnezeu?

-Să te doară! - furie forțată, ca să ascundă spaima din ochii lui, obișnuiți să fie mai tot timpul veseli.

-Ce dracu' ai făcut? Vrei să mă bagi în pușcărie? Vrei să mă ucidă ai tăi? De la o apendicită?? Te-a apucat așa, deodată, ai dat ochii peste cap și te duceai. Nimeni n-a-nțeles de ce.

-L-am văzut pe tata.

-Aa!

Doctorul se uită la ea, îngândurat și înțelegător (a fost alături de mine și de mama în toată cumplițenia aceea).

-Lasă-l pe taică-tu, el e bine, acolo unde e. Crezi c-a venit să te ia, așa crezi? Atâta minte ai? Vino-ți în fire și nu te mai boci, că ești mare de-acum. Vrei să rămână maică-ta și fără tine?

-Dar n-am fost eu vinovată. Credeți c-am vrut? Cum aș fi putut să...

-Mintea ta aia bezmetică, ea ți le face pe toate. Dacă n-are cine te bate sau te iubi, să-ți scoată toți gărgăunii din cap. Măcar dac-ai fi vreo proastă... Dar proastele nu fac din astea.

Văzând-o că-i tremură bărbia a plâns, vocea i se-nmoaie și redevine veselă:
-Hai, lasă! A trecut, ești bine. Apucă-te și fă niște copii. Uite, dacă nu poate bărba'tu...

-Haideți, domnule doctor, nu mă faceți să râd, că mă doare.

-Zăludă ce ești tu! Dacă nu te-aș ști de mică... Hai, îți dau un calmant, ia și-ncearcă să dormi puțin, că mâine te dau jos din pat și te scot la o plimbărică.

-Domnule doctor...

-Zi-i!

-... Mulțumesc frumos!

-La ce-mi mulțumești? Că nu te-am lăsat să mori, ca proasta? M-am temut de maică-ta.

-Da. Mulțumesc!

-Lasă. Hai, nani!

O bate ușor pe mână, apoi îi duce palma la buze și se ridică să plece. În fața ușii, se întoarce brusc, cu furie disimulată:

-Și fii foarte atentă: data viitoare când mai ajungi la mine, întâi te bat măr, și-abia dup-aceea te operez, măcar să nu-mi pară rău, dacă-mi mai faci vreun  pocinog. Ai înțeles?

-Bine. Și eu vă iubesc!

Râs prietenesc și ușă închisă. 

Mâine ninge!!!