Legea gravitației

Domnul Vasiliu, inginer pensionar, n-a mai ieșit din casă de niște ani. Nu imobilizat de vreo groaznică neputință fizică (mă rog, în afară de niște mici defecțiuni articulare și cardiace, omul era bine de tot). Izolarea lui are altfel de rațiuni - niște porniri mizantropice cu rădăcini grozav de adânci, înfipte în trecutul lui foarte îndepărtat:

1. copil - martor neputincios al nefericirii unei mame abuzate (mai mult psihic, ce-i drept, dar cu atât mai chinuitor) de un tată a cărui prezență acasă era pe cât de rară, pe atât de nedorită;

2. adolescent - cititor pasionat și neacneic, ochi albaștri - magnet pentru fete care s-au dovedit a fi, toate, trădătoare în favoarea altor magneți, totalmente impotenți cultural, dar mult mai ușor de înțeles (pentru ele, se pare că nu prea funcționa asta cu „fără poezie, viața e pustiu”...);
3. student - o repetenție din ambiție (profesor incompetent și plin de sine, numai bun de sfidat), bursă subțirică și mai multe relații pasagere și întru totul dezamăgitoare;

4. inginer - câțiva șefi fie tiranici, fie imbecili, fie și una, și alta, colegi mediocri și invidioși, în fine, asezonarea completă a unei cariere eșuate.

Au urmat, în ordinea nu neapărat a strălucirii scenice: un mariaj, alt mariaj, divorț 1, divorț 2, aproape-aproape al treilea mariaj (ratat la mustață, exact înainte de momentul inelului, prin plecarea ei, sătulă să tot plătească păcatele celorlalte dinainte), copii nu.

Pentru un ochi obiectiv, această înșiruire de mici și mai mari bucurii ar putea părea provocată și de un ceva lipsă în caracterul domnului Vasiliu, că, na! de unde să vină dâra de fum, dacă nu-i niciun foc? Resimțite subiectiv, de către însuși protagonistul, evenimentele s-au circumscris perfect unui complot universal de neînțeles-negândit-nesuportat. Oricum ai lua-o, suma lor a provocat autoarestul la domiciliu al omului în chestiune. Singurele lui legături cu exteriorul - femeia care-i făcea cumpărăturile și ceva curățenie de două ori pe săptămână, poștașul aducător de pensie, televizorul, vecinii de deasupra (din ale căror scandaluri hiperdecibelice mai afla și el una, alta) și, evident, FEREASTRA de la sufragerie. Cu litere mari, căci ea avea să devină declanșatorul ultimului act.

Așadar: într-o dimineață dintre cele mai banale (și știm cu toții că din cele mai crâncene plictisoșenii se nasc adesea, cel puțin în literatură, marile povești), domnul Vasiliu și-a făcut cafeaua și s-a instalat lângă sus pomenita fereastră, pentru a lua pulsul noii zile din forfota stației de tramvai din fața blocului. Același conglomerat cotidian, cu priviri impacientate către ceas, nervoase către linia de tramvai încă goală și admirativ-doritoare către cele câteva decolteuri mai răsărite. 

În fine, nimic nou. Cu excepția... Hopa! Cana de cafea a luat o traiectorie destul de ambiguă, ratând gura de destinație și picurând câțiva stropi fierbinți pe pantalonii posesorului. După o înjurătură măiestrit elaborată (rod artistic al unei cariere inginerești în mai multe fabrici și uzine), domnul Vasiliu și-a pironit din nou privirea asupra subiectului perturbator: o doamnă nu foarte tânără, nu prea frumoasă (aproape că dimpotrivă), dar... altfel. Cum „altfel”? Nici el n-ar fi putut spune atunci, pe loc. Pur și simplu i-a plăcut lui ceva. Peste câteva minute, femeia s-a pierdut în tramvai, iar privitorul, terminându-și cafeaua, a continuat rutina unei noi zile banale. Seara, înainte de culcare, și-a pus ceasul să sune, ca să prindă sosirea tramvaiului de la ora 7,20.

Ca să n-o mai lungim inutil, insipid și intolerabil: vreme de trei săptămâni, cu excepția zilelor de week-end, eroul acestei existențe izolate a luat contact vizualo-matinal cu doamna-lui-altfel, a cărei prezență desena o pată de culoare (când roșie, când albastră, când portocalie) în grupul eterogen, dar destul de cenușiu, din stația de tramvai. Între timp, imaginația lui de poet în adolescență și cititor înfuriat toată viața i-a creat acestui obiect colorat de studiu o biografie completă, perfectată în fiecare dimineață cu noi detalii, în funcție de starea lui de spirit de moment. Un singur lucru n-a reușit să înghesuie în această biografie artistico-sentimentală: acel ceva care i-a atras atenția din primul moment în care-a văzut-o. În absența acestui detaliu esențial, suplinită printr-un rotund, dar extrem de atrăgător semn de întrebare, fantezia domnului Vasiliu se îndrepta cu repeziciune spre frontiera finală a verosimilului, chiar cu ușoare pătrunderi în zona crepusculară. Ajunsese să se convingă (pe baza a nimic, firește) că era la mijloc o predestinare dincolo de fire, a cărei finalitate trebuia cumva să se dezvăluie, în viitorul apropiat.

Într-un final, a douăzeci și una cafea care însoțea reveria matinală s-a dovedit în același timp revelatoare și fatală. Gustul ei mai amar decât de obicei (se terminaseră și pensia, și zahărul) a avut efectul unui Big Bang intracranian, activând acel ultrasecret ochi interior și domnul Vasiliu a văzut, dintr-o dată, ceea ce subconștientul lui atrofiat se tot străduise să-i spună de la bun început: tristețea!! Dumnezeule, asta era!!! Bărbatul acela, lovit în toată viața lui în diverse moduri și din diverse unghiuri, a recunoscut în femeia colorată o tristețe-pereche. Ia te uită! Această bruscă iluminare i-a asigurat un loc special și permanent în inima lui rochiei (astăzi din nou albastră) din stația de tramvai. 

Uite, pentru asta chiar merită să trăiești! Și chiar să ieși din casă. Și din tine...

Prin urmare, domnul Vasiliu și-a petrecut restul zilei punând la cale diferite maniere de abordare a problemei (și a tristei albastre). A doua zi, la 7 a.m. fix (sau poate și un minut sau două, cine să mai știe), înarmat cu pălărie și cu mult, foarte mult curaj, a coborât în fața blocului, pentru ceea ce urma să fie începutul noii sale vieți. Așteptare cu sufletul în gât, emoții cum nu credea c-ar mai fi putut trăi vreodată, buze uscate și tot restul. 7 și cinci. Peste o eternitate - 7 și zece. 

A venit! Un sarafan de vară ușor și vesel, mascând o privire grea și pierdută, care a înregistrat destul de repede privirea concentrată a nou-venitului în stație și s-a înfipt în ea cu forța și hotărârea unui bisturiu în plină operație pe creier. Ciocnirea celor două tristeți (care a fost mai mare, doar istoria va putea stabili) a născut un efect imediat și ireversibil și câteva lucruri s-au petrecut aproape simultan: mâna stângă a bărbatului s-a crispat dureros, ochii lui au căpătat niște proporții nefirești și legea gravitației și-a exercitat nemilos puterea (Newton și mărul lui...). În câteva minute, domnul Vasiliu, prăbușit pe trotuar în mijlocul unui grup dezorientat de plecători la serviciu, și-a transportat și marea tristețe, și imaginile colorate, și planurile, și toate celelalte care-au fost viața lui, către altundeva. O încercare tardivă și timidă de resuscitare din partea unui medicinist de anul I a rămas fără efect. 

Povestea n-are nicio morală. Pur și simplu.