Vis cu tata și cutremur

Același vis cu tata. De două săptămâni, în fi-e-ca-re noapte. Cu mici variațiuni, cam așa: știe (chiar acolo, în vis) că el a murit, dar parcă s-a întors și urmează să moară din nou! Visul se termină întotdeauna înainte de asta și constă doar în așteptarea celei de-a doua morți. Durere crâncenă. Atât de mare, încât, atunci când se trezea, rămânea minute bune paralizată, cu ochii în tavan, nu putea nici măcar să plângă și gura i se deschidea în gol, fără țipăt. Au trecut doi ani și visează mereu asta. Mersul la psiholog încă nu e la modă (acum jumătate de an încă eram comuniști și, obligatoriu, veseli și fericiți), iar colegele de cameră nu prea știu cum s-o ajute. Așa că-și ocupă întreaga zi și adoarme frântă, la o bucată de noapte, sperând la un somn fără vise. Da' de unde! Tata-i acolo, întors și gata din nou să plece. Nu se poate desprinde și vine mereu s-o vadă, să mai stea de vorbă, să se plimbe, așa cum le plăcea lor atât de mult.

Azi e cald, parcă prea cald pentru un început de vară. Nu s-a dus la cursuri și stă în cameră, singură. Vrea cu disperare să plângă și nu poate. Încet, încet, începe să-și miște mâinile, apoi picioarele, se ridică pe jumătate și rămâne la marginea patului, cu toate lacrimile acelea care nu vor să iasă. Un ultim efort și e în picioare. Se duce la duș (ce gol e căminul și ce bine-i să nu stai la rând). Se gândește s-o sune pe mama, dar nu știe cum să-i spună; n-au fost niciodată foarte apropiate. Și nici nu vrea s-o sperie sau s-o supere.

Dușul n-a spălat-o de durere, nici de spaimă. Când ajunge în cameră, hotărârea e deja luată. Etajul 4 - numai bine. Încalecă pervazul, cu un picior în afară și unul înăuntru, pregătit să iasă și el. Cum a făcut toată viața, nu se gândește prea mult tocmai acum, când are de făcut cel mai important lucru. Nici măcar nu se teme. Vrea doar să scape de visul acela și, mai ales, de ceea ce urmează după vis, când retrăiește începutul de vară de acum doi ani, cu toți irișii mov, înfiorători, care acopereau un mormânt. 

Piciorul dinăuntrul camerei își ia avânt, dar se oprește, dezorientat. Ciocănit hotărât în ușă. Involuntar:

-Intră!

Capul rotund și jovial al prietenului de-atunci, student la Fizică.

-Săru' mâna!

Nicio mirare față de poziția de pe pervaz; așa îi plăcea ei mereu să-și fumeze cafeaua, chiar dacă înălțimea îi dădea ceva emoții.

-Hai în oraș! o invită el, voios din cale-afară, ratând (ca de obicei) întunericul puțin nebun din ochii ei. Știi ce frumos e-afară?

Să-l alunge și să facă ce are de făcut... Da, sau ba? 

Ba! Poate mâine... (are doar 19 ani și nicio hotărâre n-a ținut-o vreodată prea mult). Băiatul ăsta îi este cel mai bun prieten acum, se cunosc de mici, au amintiri asemănătoare (el își pierduse mama, cu vreo cinci ani în urmă). Și reușește aproape întotdeauna, nu știu cum, s-o înveselească, de cele mai multe ori fără să intenționeze. 

Și-apoi, ce fel de zbor ar putea fi ăsta, când afară-i așa frumos și noaptea-i încă departe?

-Bine, hai! Stai să fumez o țigară și mergem. Da' mă duci la un film? 

-Unde vrei tu.

Conversație firească și plăcută, de prieteni din copilărie. Visul a rămas în urmă, deocamdată.

-Petre, îți amintești de cutremurul din '77? (de unde i-o fi venit??) Aveam șase ani și țin minte că tata m-a învelit într-o pătură și am ieșit toți la poartă (stăteam la țară). Au ieșit toți vecinii și-am stat afară o grămadă, până am adormit în brațe la tata. N-a fost fain?

-Nu prea a fost. Eu aveam zece ani și stăteam la bloc, la etajul trei. Ai mei s-au speriat îngrozitor, mama se tot ruga ca disperata și eu am plâns. Mă tem și-acum de cutremure.

Vuuu!

-Tramvaiele astea fac un zgomot... Măcar bine că nu trec și noaptea.

Vuuuu!

-N-a trecut niciun tramvai!

Vuuuuuu!

-Mișa! Dă-te jos de pe geam! Dă-te jos repede!! Repede, Mișa!!!

Pervazul a început întâi să salte, ca și cum ar fi jucat-o cineva pe genunchi (tata?). Apoi, au început să se miște pereții (ce-i asta???) și ea a căzut... În cameră (!!). El, palid și mut, a rămas înțepenit. Ea s-a adunat de pe jos și a început să vadă, cu încetinitorul, cum cădeau obiecte de pe rafturi: un pahar, radioul, trei cărți (de la Biblioteca Universității, Doamne, de nu s-ar rupe! cum de se poate gândi la asta?). Și pereții... Dumnezeule!

Îl ia de mână și-l trage sub cadrul ușii. E moale și alb, ca un băiețel de zece ani.

-Petre! Petre!! Vino-ți în fire, nu-i nimic! Petre!!! Să nu leșini, că te pocnesc!

De pe buzele lui albe, un murmur halucinant: „Tatăl nostru, care ești în ceruri...”

-Te pocnesc, să știi!

„Tatăl nostru, care ești în ceruri...”

În capătul holului, s-au deschis două crăpături mari în colțurile tavanului. Ei, ce senin e cerul! Ia te uită! De jos - zgomot mare, de turmă fugărită. Grecoaicele de la etajul I s-au repezit, urlând, pe scări (și grecoaicele erau, toate, crescute mult). Colțurile scărilor s-au fisurat, dar au rezistat eroic asaltului elen (clădire zdravănă, comunistă).

Deodată liniște. Îuu! Prea liniște...

Gata? Adică... gata?

„Tatăl nostru...”

-Taci odată! S-a terminat, nu vezi? Hai să coborâm repede, că poate-ncepe iar.

În fața căminului, câteva basarabence timide și cuminți își fac cruci peste cruci și dau din buze, cu ochii închiși (ia uite și la astea, alte evlavioase). Grecoaicele, zburlite și zurlii, grămadă în jurul unui grec (venit în vizită cam ilicit, căminul fiind doar de fete, cu portari vigilenți). Buimăcit după o noapte de chef cu pahare sparte și tot ce trebuie, grecul se aruncase pe geam, rupându-și un picior.

-Spune tu, Petre, câtă minte și la ăsta. Dacă stătea în cameră, nu pățea nimic. Singura victimă a cutremurului din complexul studențesc Pușkin... Au, Doamne!

Petre, cu obrajii în revenire spre coloritul firesc, rușinat profund de panica lui neprotectoare, evită s-o privească.

-Hai, nu fi așa de prost! Nu-i nicio rușine că te-ai temut, toată lumea se teme. Adică... nu chiar toată lumea. Mie, drept să-ți spun, mi-a cam plăcut cutremuru' ăsta.

Spășit, băiatul îngaimă:

-Să mergem să vedem ce-o fi prin oraș, vrei? 

-Îhî! Da' mă duci și la film, da? Și-mi iei o cafea după aia? Că n-am apucat să beau azi. 

-Te duc și la film și-ți iau și cafea. Hai să plecăm de-aici, că poate cade căminul pe noi.

În oraș, pagube mici. Așa, în treacăt - o statuie decapitată (ia uite ce comică e!), niște tencuială căzută la Universitate (poate-așa o renovează și ei puțin, că s-a cam coșcovit) și oameni destul de speriați. 

În sala de cinema (unul dintre ultimele locuri în care-ar fi trebuit să intre atunci, de altfel), băiatul o strânge tot timpul de mână (rușinat? bucuros? speriat? tandru?). Deodată, se apleacă spre ea, sever (nu l-am mai văzut niciodată așa de serios):

-Fii atentă, Mișa! Dacă mai pomenești vreodată de vreun cutremur, nu mai vorbesc cu tine-n viața mea!

Film bun - o comedie hazoasă tare. Apoi cafeaua, apoi Grădina Botanică.

Apoi noaptea. Tata nu s-a mai întors. Niciodată de-atunci. Și au trecut 25 de ani.