S-a aglomerat grozav trenul. Cam două ore, fusese singură în compartiment, cu gândurile ei. A fost bine. Nu mai este. În mai puțin de un sfert de ceas, s-a trezit presată destul de dureros între fereastră și restul banchetei, pe care se înșiruiau acum trei... doamne supradimensionate și guralive ca niște vrăbii scăpate la un sac de semințe. Pe bancheta din față - alte trei... doamne din aceeași specie și, firav, un domn în vârstă, care se străduia să-și țină privirea într-o carte cu copertă verde și ilustrație bogată (un nud? hopa!). „Aaa! Am văzut cartea asta la o lansare, cred că... la Iași?”
Murea să se ridice, să se plimbe puțin pe coridor, dar: 1. era prea aglomerat și 2. se temea sincer că femeia din dreapta s-ar fi revărsat și peste locul ei. Așa încât a rămas acolo, bâțâindu-și din timp în timp picioarele amorțite și uitându-se când pe geam, când în propria carte de pe genunchi. Dar gândurile nu erau în consens cu privirea, învârtindu-se hotărât în jurul acelorași imagini, unele din amintiri, altele anticipate.
-Fată - a început ascuțit una dintre tovarășele de banchetă - ții minte că ți-am spus c-o să-i dea papucii? Ții minte, nu? Da' tu - nu, n-o lasă, c-o iubește. Ei, al'dată să mă crezi când îți spun, că dacă nu mai știu eu cum e bărbații... Doar n-am trăit degeaba atâția ani.
Nu era tocmai clar căreia dintre „fete” i se adresase, dar au reacționat toate la unison: au început să se foiască (lucru suficient de chinuitor, dat fiind spațiul pe care-l ocupau) și s-a stârnit o controversă aprinsă, demnă, poate, doar de ședințele ieșene ale Junimii.
-Ba și eu am știut c-o s-o lase, prea e ea... Unde-ai mai văzut bărbat să stea mult cu una așa pipernicită? Și ochelaristă, și cu pistrui toată. Eah!
-Da, tu, da' e deșteaptă... - s-a auzit un început de pledoarie timidă, întreruptă din fașă de refuzul revoltat al celorlalte de a considera deșteptăciunea vreo calitate feminină.
„Tu ești o fată inteligentă, Mișa, dar câteodată ești proastă rău de tot. Crezi că viața asta-i așa cum vrei tu să fie? Ești acolo, în lumea ta, și ți se pare că se poate orice-ți trece ție prin cap.”
-Ei, ce să-ți spun, deșteaptă... Care deșteaptă?? Că toată ziua-i cu nasu-n cărți? Ete, deșteapta! Dacă nu știi să-ți ții bărbatul, nu ești decât o proastă cât casa.
-Da! Bărbatu' n-are el treabă cu cărțile - vreo două priviri dezaprobatoare către domnul firav cufundat în cartea verde. Bărbatu' le știe pe-ale lui.
-Ia să mă lase cu cărțile ei... Femeia tre' să se gătească, să fie frumoasă, așa, parfumată și toate alea. Și să-și vadă de casa ei și de bărbatu' ei, că altfel, na...
„Ești un copil, Mișa. Așa ai fost toată viața - un copil răzgâiat și n-ai știut de nici unele. Tatăl tău te-a alintat (doar mi-a spus mama ta) și după aceea te-am luat eu, când habar n-aveai ce-i cu tine, și am făcut la fel. Tu n-ai vrut să știi de greutăți și de griji și eu te-am ținut departe de toate. Rău am făcut - trebuia să te las să te izbești și tu cu capul de greutăți, poate mai creșteai puțin. Așa, ai făcut mereu numai ce-ai vrut și eu n-am știut cum să te opresc să-ți faci rău.”
-Fată, una și cu una fac două: eu v-am spus sau nu c-o lasă? O fi iubit-o el, că doar altfel... da' s-o fi săturat.
-Mde... nu ș'ce să zic... Acuma, nici noi nu știm sigur ce-o fi fost în casa lor. Poate l-a lăsat ea.
„De ce nu m-ai păstrat tu? Ani la rând nu te-am rugat decât să vorbești cu mine, altceva nu ți-am cerut. Cât le mai invidiam pe colegele mele, că se duceau acasă cu drag... Și eu veneam cu inima-n gât și n-aveam cu cine vorbi. Îți amintești de câte ori am venit la tine plângând și te-am rugat să m-asculți și să m-ajuți să ies din toată amărăciunea aceea care m-a îmbolnăvit de atâtea ori? Și tu te uitai la televizor și-mi râdeai în nas. Ai fost așa de sigur că niciodată n-o să plec... Iar acum, când suferi și tu, îmi ceri mie compasiune?”
-Ei, da, ea l-a lăsat... Nu cred nici dacă mă tai. Adică, știi că s-ar putea și asta? Că la cât pare de aeriană...
-De ce să-l lase, fată? Ce nu-i convenea? Că se uita la ea ca la Dumnezeu din cer și-i făcea toate nazurile.
„Crezi, Mișa, că ești vreo minune pentru oricine? Ești dificilă, cu toți nervii tăi și cu toanele tale. Dar eu te iubesc așa, fiindcă ești cea mai dulce când vrei și n-am putut să mă supăr pe tine niciodată. Era de-ajuns să vii la mine cu zâmbetul ăla al tău de copil răsfățat și-mi trecea orice. Și-acum, când am înțeles că nu mai ești a mea și când te văd atât de îndrăgostită de altul... Înțelege!! M-am purtat ca un tâmpit și n-am știut să te țin lângă mine, dar nu pot suporta asta. Sunt om și nu pot să te văd plecând.”
-Vezi? Eu, dac-aș fi bărbat, nu mi-aș lăsa nevasta să mă joace cum vrea ea. Că, dacă vede c-o iubești ca prostu', face ce vrea din tine. Așa e unele și dup-aceea se plânge că le lasă bărba'su. O fi bune și cărțile, da' viața-i alta, și-n viață tre' să știi să fii șmecheră și să te ții de-ăla care te iubește. N-am dreptate?
„Asta nu-i iubire. Cum poți să spui că mă iubești, când ai văzut atâția ani cât eram de nefericită și n-ai făcut nimic? Cum poți? Nu m-ai lăsat să trăiesc nicio bucurie, decât dacă era făcută de tine. Iar când am scos cartea, fără să mă ajute nimeni, fără să mă cunoască nimeni, cum ai avut sufletul să nu mă lași să mă bucur, măcar o săptămână? Exact atunci ai hotărât tu să le spunem copiilor de divorț. N-ai putut suporta gândul că am făcut și eu ceva fără ajutorul tău. Am plâns zile-ntregi și nici măcar o dată n-am văzut să-ți pară rău. Cum ai putut?? Asta-i iubire, zici tu?”
-Lasă, tu, Vio, că nu-i chiar așa. De unde știi tu că ea a fost vinovată? Că uite, și Măndeasca din bloc cu mine, tot așa, s-a divorțat și toată lumea zicea că ea tre' să fi făcut ceva, că altfel, cum să plece omu'? De bine să plece? Și mai acu' vreo două zile am auzit că o ținea numa-n scandaluri și bătăi. Da' nu ș'cum n-a auzit nimenea în bloc, cu pereții ăia subțiri, de se-aude și când face nebunu' ăla de la 3 ceva cu nevas'sa. Așa că vezi? N-ai de un' să știi...
-Așa zic și eu, c-o fi avut și el hibele lui. Că pe ea n-am văzut-o niciodată decât ori acasă, ori cu copiii, prin oraș. Mie chiar îmi place de ea, că-i așa, populară și vorbește frumos cu toată lumea. Și mi-a părut rău când s-au despărțit, că am văzut-o c-a slăbit și era tot timpu' așa supărată.
„<<Am greșit tare, Mișa, văd și eu acum cât am greșit. Tot timpul m-am gândit numai cum să fac să fie bine, să avem tot ce ne trebuie și nu m-am mai uitat și în sufletul tău. Tu crezi că eu n-am văzut cât de nefericită erai? Și m-a durut atât de tare știind că eu nu te puteam face nici măcar să râzi... M-a durut! Și asta m-a înrăit, mi-era ciudă pe mine că nu știam să te fac să vezi cât de mult te iubesc și toată ciuda asta am aruncat-o pe tine. Mult de tot am mai greșit. Știu că nu te mai pot aduce înapoi și, înțelege: mi-e prea greu!>>
<<Atunci lasă-mă să plec! Desprinde-te și nu mă mai chinui. Când am suferit eu, ani la rând, n-ai făcut nimic, te-ai uitat cum se duce totul și-ai stat. Acum, când suferi tu, e greu. Hm...>>
<<Nu pleca! O să fie și bine, ai să vezi.>>
<<Am plecat deja.>>”
-Fată, eu rămân la a mea: a lăsat-o și bine i-a făcut. Viața nu-i cărți și poezii. Alea or fi bune pentru tinerei, nu pentru femei cu casă. Iaca, eu nu-s cu cărțile, da' când fac câte-o ciorbă din aia zdravănă și câte-o ciulama, mă iubește Nelu-a meu, de nici nu i-ar da prin capu-ăla frumos a lui să se uite după vreo citită din astea... Eah!
„Dumnezeule! Nu mă mai recunosc. M-am îndrăgostit ca o puștoaică, așa cum nu credeam c-aș mai putea vreodată. Și, în loc să fiu și eu măcar puțin fericită, mă gândesc mereu c-o să se termine. Dacă-i așa cum mă tem eu? Dacă nu merit și nu-i pentru mine atâta bucurie? Dacă după asta o să vină ceva foarte rău? M-am repezit iar cu capul înainte, fără să gândesc, exact așa cum îmi spun mereu toți. Dar acum o să mă lovesc mai rău ca niciodată. Și nu știu dacă aș mai putea scăpa teafără. Dacă țin la mine cât de cât, mai bine m-aș opri acum.”
-Haideți, fetelor, se vede gara. Hai, că, la cât e de aglomerat, stăm aici juma' de ceas și-o să creadă Nelu-a meu că cine știe pe unde-am fost și ce-am făcut.
Singură din nou în compartiment, neîndrăznind să coboare, trăiește senzația oribilă a unui început de atac de panică - amorțeală în degete mâinilor, gheață pe șira spinării și neputința de a se mai mișca.
„O, Doamne! Nu acum! Dumnezeule! Mă-ntorc acasă. N-are cum să fie bine, ar fi prea, prea din cale-afară de frumos. Doamne, cât mi-e de rău! Inspir 4 secunde, expir 4 secunde. Mă gândesc la altceva, la ceva frumos. La ce? O, Doamne! Nu pot, nu pot coborî. M-aș lovi mult, mult prea tare de data asta. Ce să vadă el la mine? Mi-a înghețat toată șira spinării. Nu mai pot respira. Doamne, Dumnezeule! Rămân aici și mor, gata.”
Cu privirea disperată spre geam, printre lacrimile de groază, îl vede. Zâmbește spre ea cu o bucurie care n-are cum să fie falsă. Și cămașa roșie... Aaaa! Asta...
„Cobor!”
-Fată - a început ascuțit una dintre tovarășele de banchetă - ții minte că ți-am spus c-o să-i dea papucii? Ții minte, nu? Da' tu - nu, n-o lasă, c-o iubește. Ei, al'dată să mă crezi când îți spun, că dacă nu mai știu eu cum e bărbații... Doar n-am trăit degeaba atâția ani.
Nu era tocmai clar căreia dintre „fete” i se adresase, dar au reacționat toate la unison: au început să se foiască (lucru suficient de chinuitor, dat fiind spațiul pe care-l ocupau) și s-a stârnit o controversă aprinsă, demnă, poate, doar de ședințele ieșene ale Junimii.
-Ba și eu am știut c-o s-o lase, prea e ea... Unde-ai mai văzut bărbat să stea mult cu una așa pipernicită? Și ochelaristă, și cu pistrui toată. Eah!
-Da, tu, da' e deșteaptă... - s-a auzit un început de pledoarie timidă, întreruptă din fașă de refuzul revoltat al celorlalte de a considera deșteptăciunea vreo calitate feminină.
„Tu ești o fată inteligentă, Mișa, dar câteodată ești proastă rău de tot. Crezi că viața asta-i așa cum vrei tu să fie? Ești acolo, în lumea ta, și ți se pare că se poate orice-ți trece ție prin cap.”
-Ei, ce să-ți spun, deșteaptă... Care deșteaptă?? Că toată ziua-i cu nasu-n cărți? Ete, deșteapta! Dacă nu știi să-ți ții bărbatul, nu ești decât o proastă cât casa.
-Da! Bărbatu' n-are el treabă cu cărțile - vreo două priviri dezaprobatoare către domnul firav cufundat în cartea verde. Bărbatu' le știe pe-ale lui.
-Ia să mă lase cu cărțile ei... Femeia tre' să se gătească, să fie frumoasă, așa, parfumată și toate alea. Și să-și vadă de casa ei și de bărbatu' ei, că altfel, na...
„Ești un copil, Mișa. Așa ai fost toată viața - un copil răzgâiat și n-ai știut de nici unele. Tatăl tău te-a alintat (doar mi-a spus mama ta) și după aceea te-am luat eu, când habar n-aveai ce-i cu tine, și am făcut la fel. Tu n-ai vrut să știi de greutăți și de griji și eu te-am ținut departe de toate. Rău am făcut - trebuia să te las să te izbești și tu cu capul de greutăți, poate mai creșteai puțin. Așa, ai făcut mereu numai ce-ai vrut și eu n-am știut cum să te opresc să-ți faci rău.”
-Fată, una și cu una fac două: eu v-am spus sau nu c-o lasă? O fi iubit-o el, că doar altfel... da' s-o fi săturat.
-Mde... nu ș'ce să zic... Acuma, nici noi nu știm sigur ce-o fi fost în casa lor. Poate l-a lăsat ea.
„De ce nu m-ai păstrat tu? Ani la rând nu te-am rugat decât să vorbești cu mine, altceva nu ți-am cerut. Cât le mai invidiam pe colegele mele, că se duceau acasă cu drag... Și eu veneam cu inima-n gât și n-aveam cu cine vorbi. Îți amintești de câte ori am venit la tine plângând și te-am rugat să m-asculți și să m-ajuți să ies din toată amărăciunea aceea care m-a îmbolnăvit de atâtea ori? Și tu te uitai la televizor și-mi râdeai în nas. Ai fost așa de sigur că niciodată n-o să plec... Iar acum, când suferi și tu, îmi ceri mie compasiune?”
-Ei, da, ea l-a lăsat... Nu cred nici dacă mă tai. Adică, știi că s-ar putea și asta? Că la cât pare de aeriană...
-De ce să-l lase, fată? Ce nu-i convenea? Că se uita la ea ca la Dumnezeu din cer și-i făcea toate nazurile.
„Crezi, Mișa, că ești vreo minune pentru oricine? Ești dificilă, cu toți nervii tăi și cu toanele tale. Dar eu te iubesc așa, fiindcă ești cea mai dulce când vrei și n-am putut să mă supăr pe tine niciodată. Era de-ajuns să vii la mine cu zâmbetul ăla al tău de copil răsfățat și-mi trecea orice. Și-acum, când am înțeles că nu mai ești a mea și când te văd atât de îndrăgostită de altul... Înțelege!! M-am purtat ca un tâmpit și n-am știut să te țin lângă mine, dar nu pot suporta asta. Sunt om și nu pot să te văd plecând.”
-Vezi? Eu, dac-aș fi bărbat, nu mi-aș lăsa nevasta să mă joace cum vrea ea. Că, dacă vede c-o iubești ca prostu', face ce vrea din tine. Așa e unele și dup-aceea se plânge că le lasă bărba'su. O fi bune și cărțile, da' viața-i alta, și-n viață tre' să știi să fii șmecheră și să te ții de-ăla care te iubește. N-am dreptate?
„Asta nu-i iubire. Cum poți să spui că mă iubești, când ai văzut atâția ani cât eram de nefericită și n-ai făcut nimic? Cum poți? Nu m-ai lăsat să trăiesc nicio bucurie, decât dacă era făcută de tine. Iar când am scos cartea, fără să mă ajute nimeni, fără să mă cunoască nimeni, cum ai avut sufletul să nu mă lași să mă bucur, măcar o săptămână? Exact atunci ai hotărât tu să le spunem copiilor de divorț. N-ai putut suporta gândul că am făcut și eu ceva fără ajutorul tău. Am plâns zile-ntregi și nici măcar o dată n-am văzut să-ți pară rău. Cum ai putut?? Asta-i iubire, zici tu?”
-Lasă, tu, Vio, că nu-i chiar așa. De unde știi tu că ea a fost vinovată? Că uite, și Măndeasca din bloc cu mine, tot așa, s-a divorțat și toată lumea zicea că ea tre' să fi făcut ceva, că altfel, cum să plece omu'? De bine să plece? Și mai acu' vreo două zile am auzit că o ținea numa-n scandaluri și bătăi. Da' nu ș'cum n-a auzit nimenea în bloc, cu pereții ăia subțiri, de se-aude și când face nebunu' ăla de la 3 ceva cu nevas'sa. Așa că vezi? N-ai de un' să știi...
-Așa zic și eu, c-o fi avut și el hibele lui. Că pe ea n-am văzut-o niciodată decât ori acasă, ori cu copiii, prin oraș. Mie chiar îmi place de ea, că-i așa, populară și vorbește frumos cu toată lumea. Și mi-a părut rău când s-au despărțit, că am văzut-o c-a slăbit și era tot timpu' așa supărată.
„<<Am greșit tare, Mișa, văd și eu acum cât am greșit. Tot timpul m-am gândit numai cum să fac să fie bine, să avem tot ce ne trebuie și nu m-am mai uitat și în sufletul tău. Tu crezi că eu n-am văzut cât de nefericită erai? Și m-a durut atât de tare știind că eu nu te puteam face nici măcar să râzi... M-a durut! Și asta m-a înrăit, mi-era ciudă pe mine că nu știam să te fac să vezi cât de mult te iubesc și toată ciuda asta am aruncat-o pe tine. Mult de tot am mai greșit. Știu că nu te mai pot aduce înapoi și, înțelege: mi-e prea greu!>>
<<Atunci lasă-mă să plec! Desprinde-te și nu mă mai chinui. Când am suferit eu, ani la rând, n-ai făcut nimic, te-ai uitat cum se duce totul și-ai stat. Acum, când suferi tu, e greu. Hm...>>
<<Nu pleca! O să fie și bine, ai să vezi.>>
<<Am plecat deja.>>”
-Fată, eu rămân la a mea: a lăsat-o și bine i-a făcut. Viața nu-i cărți și poezii. Alea or fi bune pentru tinerei, nu pentru femei cu casă. Iaca, eu nu-s cu cărțile, da' când fac câte-o ciorbă din aia zdravănă și câte-o ciulama, mă iubește Nelu-a meu, de nici nu i-ar da prin capu-ăla frumos a lui să se uite după vreo citită din astea... Eah!
„Dumnezeule! Nu mă mai recunosc. M-am îndrăgostit ca o puștoaică, așa cum nu credeam c-aș mai putea vreodată. Și, în loc să fiu și eu măcar puțin fericită, mă gândesc mereu c-o să se termine. Dacă-i așa cum mă tem eu? Dacă nu merit și nu-i pentru mine atâta bucurie? Dacă după asta o să vină ceva foarte rău? M-am repezit iar cu capul înainte, fără să gândesc, exact așa cum îmi spun mereu toți. Dar acum o să mă lovesc mai rău ca niciodată. Și nu știu dacă aș mai putea scăpa teafără. Dacă țin la mine cât de cât, mai bine m-aș opri acum.”
-Haideți, fetelor, se vede gara. Hai, că, la cât e de aglomerat, stăm aici juma' de ceas și-o să creadă Nelu-a meu că cine știe pe unde-am fost și ce-am făcut.
Singură din nou în compartiment, neîndrăznind să coboare, trăiește senzația oribilă a unui început de atac de panică - amorțeală în degete mâinilor, gheață pe șira spinării și neputința de a se mai mișca.
„O, Doamne! Nu acum! Dumnezeule! Mă-ntorc acasă. N-are cum să fie bine, ar fi prea, prea din cale-afară de frumos. Doamne, cât mi-e de rău! Inspir 4 secunde, expir 4 secunde. Mă gândesc la altceva, la ceva frumos. La ce? O, Doamne! Nu pot, nu pot coborî. M-aș lovi mult, mult prea tare de data asta. Ce să vadă el la mine? Mi-a înghețat toată șira spinării. Nu mai pot respira. Doamne, Dumnezeule! Rămân aici și mor, gata.”
Cu privirea disperată spre geam, printre lacrimile de groază, îl vede. Zâmbește spre ea cu o bucurie care n-are cum să fie falsă. Și cămașa roșie... Aaaa! Asta...
„Cobor!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu