Fiorosul

Un bondărel foarte nervos

zumzăie-ntruna, fioros:

-Așa să știe toți - că eu

sunt liber, sunt frumos, sunt zeu!

Ce-adică? Nu-s frumos?? Ei, da!

Am aripi, dungi și tot ce-aș vrea

și pot să zbor unde doresc,

de nimeni nu mă sinchisesc.

Toată grădina e a mea -

zambilă, trandafir, lalea

ar da orice să mă opresc

la ele, să mă odihnesc

și mă atrag cu-al lor parfum,

doar, doar m-ar mai opri din drum.

Mă îndrăgesc mii de copii,

sunt și erou de poezii

și am atâtea calități, 

că mi-ar ajunge-n patru vieți!

Dar ea, albina, ce să știe

de calități și poezie...

Ea zboară creanga printre flori,

muncește-ntruna, de cu zori;

doar munca-i pentru ea plăcere

și gându-i stă numai la miere.

Am încercat și eu să-i zic:

„Stai și cu mine, doar un pic,

să-ți spun un vers, să-ți dau o floare,

să ne uităm râzând la soare.”

Dar nu! E-atâta de țâfnoasă

și rece, și simandicoasă...

Și mă privește, parc-aș fi

cel mai nătâng dintre copii.

Dar lasă, că-i arăt eu ei

ce poate-un bondărel, ehei!

Nicio atenție de-acum

n-o să-i mai dau, de-o văd pe drum.

Și-o să mă uit la alte-albine!

Să nu se pună ea cu mine!

Exact atunci, pe lângă el

trecu, în zbor încetinel,

plimbându-și printre flori lumina,

„simandicoasa” cu pricina,

cu dungi frumoase pe rochiță

și cu un zâmbet de fetiță.

Bondaru-n loc a-ncremenit,

s-a-mbujorat, s-a fâstâcit

și s-a ascuns într-o lalea.

-Ce zi frumoasă, nu-i așa?

a-ntrebat ea, zâmbind frumos

spre mititelul „fioros”.

Scoțându-și nasul din lalea,

el a-ngăimat: -Frumoasă, da!

Și a rămas, privind cu dor

albina ce-a plecat în zbor...