Promit să scriu

„Așa o căldură... Pfuai! Urăsc canicula. Mi s-a lipit fusta de scaun. Și exact azi a vrut editorul să ne întâlnim, nu putea într-o zi cu ploaie. Nici măcar nu știu ce să-i spun. Mi-ar mai trebui măcar două povestiri ca să fie gata volumul, să-l public odată, poate prind Gaudeamus-ul din noiembrie. Și n-am nici cea mai mică urmă de inspirație. Cum să-i spun așa ceva?”

Tramvaiul se zdruncină pe șina supraîncălzită și oprește. Coboară câțiva, urcă mult mai mulți. Și cald, și aglomerat. Numai bine.

„Ia uite la puștiul ăsta! Cu ochii în carte, căștile-n urechi, nici nu-i pasă că exact lângă el stă în picioare o gravidă. Oare chiar atât de needucat să fie? Bine măcar că citește, dar chiar așa? Nu-i mai învață nimeni pe copiii ăștia cum să se poarte? Stă femeia acolo, cu burtica mare, poate i se face rău. Ia să-i dau locul meu, mai bine.”

Un domn în vârstă se ridică și-i oferă scaunul gravidei, spre surprinderea vizibilă a acesteia.

„În sfârșit, un gest civilizat. Culmea este că femeia se miră. Uite ce-am ajuns - ne mirăm atunci când cineva se comportă așa cum trebuie. În ce lume mai trăim!

Așa de mult îmi doresc să scot cartea asta... Și-așa am debutat târziu, măcar câteva volume să mai pot scoate, să le rămână copiilor ceva. Ceva de la mama. Dar despre ce să mai scriu? Mă ucide căldura asta!”

Altă oprire. O bătrână îmbrăcată foarte modest, cărând cu mare efort o ditamai sacoșa, dă să coboare. Se împiedică de ultima treaptă și cade în genunchi. Din sacoșă se împrăștie câteva mere mititele și o pungă de zahăr, care se și sparge. Oamenii o ocolesc nu cu prea mare grijă, grăbindu-se să nu piardă tramvaiul, în timp ce femeia se străduiește să ridice punga de zahăr fără să mai verse ceva din ea.

„Așa ceva... Cum să-ți mai crești copiii în asemenea lume? Ce să le spui? Din atâția oameni, nici măcar unul...”

Puștiul needucat, care tocmai coborâse, scapă cartea din mână și, întorcându-se s-o ridice, dă cu ochii de bătrâna căzută, care, tot în genunchi, adună acum cu grijă merele (nici nu-i dăduse prin gând să ceară ajutor cuiva). Băiatul lasă cartea jos, se apleacă și strânge restul de mere, apoi o ia pe bătrână de subsuori, ridicând-o. Pe piciorul ei drept se prelinge o șuviță de sânge. Tramvaiul pornește, lăsând în urmă puștiul care a scos o batistă din buzunar, întinzându-i-o femeii, care-i întindea, și ea, un măr.

„Aaaa... La asta chiar nu m-am... Și ce rău am gândit despre el. Dac-aș putea, i-aș cere scuze. De-atâtea ori am judecat oamenii așa, la repezeală... Îmi vine să plâng, atât a fost de frumos. Așa o scenă ar merita pusă într-un film. Sau într-o carte.
Vai de mine! Acuși ajung și încă nu știu ce-o să-i pot spune omului. Sigur o să mă-ntrebe când e gata, doar trebuia să termin de trei săptămâni. Cât o să fie de penibil!”

-Taci odată, fire-ai a dreacu' de cotoroanță! Tacă-ți gura aia, că te cârpesc aici, pe loc!

-Ba tu să taci, balamutule! Să nu-mi spui tu mie „taci”, că nu m-ai făcut tu, să-mi comanzi ce să fac. Ce, crezi că mor de frica ta? Dacă mă mai 'nervezi mult, sun la 112 și vezi tu atunci cum te-ntorci repede-repejor la răcoare, fustangiu nenorocit! Cu aia, mă? Cu aia?? Care nici minte-n cap n-are?

-Las' că ai tu și pentru ea... Tacă-ți fleanca, că te-aude oamenii ăștia cât ești de nebună.

-Și ce dac-aude, ce, ei nu se ceartă și ei? Ce să-ți spun, „te-aude oamenii ăștia”... Da' când te duci tu la nenorocita aia nu te-aude niminea, nu?

-Să vezi tu ce-ți fac eu ție acasă... 112, ai? Iete, nebuna dreacu', știe ea de 112... Zob te fac, muiere, te calc în picioare, îți rup toate oasele din tine, să-ți iasă 112 din capu-ăla prost al tău de proastă care ești tu!

„Și ăștia-s buni de pus într-un film și de dus la Cannes sau la Berlin. Mare succes ar avea. Se dau în vânt străinii după scene din astea, care la noi sunt obișnuite, dar pe ei îi minunează grozav și li se par pitorești și pline de fantezie. Urmașii Romei, ce să mai vorbim... 

Mai am două stații și trebuie să cobor.”

Un bărbat de vreo treizeci de ani, în picioare, ține cu grijă mâna unei femei cam de aceeași vârstă, care stă pe scaun. Ea - palidă, încercănată, cu ochi încremeniți într-o durere mută. El - la fel de palid, privește când pierdut spre geam, când îngrijorat spre ea. Amândoi îmbrăcați în negru.

„Mi-a înghețat șira spinării. Aproape nu mai pot să respir. Câtă durere... Cine le-o fi murit? Un părinte? Nu, cred că mai degrabă un copil, prea încremeniți sunt. Doamne, Dumnezeule, cum să mai poți trăi după ce pierzi un copil? Dar doamna aceea care povestea într-o emisiune (zâmbind, pentru Dumnezeu!) cum, la cutremurul din '77, era în spital când blocul ei de șapte etaje s-a prăbușit și i-au murit părinții și amândoi copiii? Iar zâmbetul ei... ca un mormânt cu patru locuri, mare cât tot pământul. Nimeni, ni-meni n-ar trebui să trăiască așa ceva, nici cel mai rău om din lume. Față de asta, toate celelalte... Offf! Cum să-mi șterg ochii, să nu mă vadă cineva că plâng aici, singură? Mai ales ei să nu mă vadă, că nu cred că mai au lacrimi de plâns și n-ar putea suporta și mila mea.

O singură stație... Aoleu! Mi-e așa de jenă!”

-Mamă! Mamă!! Ma-măăăă!!!

-Te-am auzit, Andrei, nu mai țipa în halul ăsta! Numai gura ta se-aude-n tot tramvaiul. Ce-i??

-Mamă, ce-nseamnă „virgină”?

-... De unde ți-a venit?!

-Ieri, în pauza de după ora de mate', Sabin i-a spus Amaliei că-i „virgină” și ea i-a dat cu caietu-n cap. Ce-nseamnă, mamă?

-Înseamnă... înseamnă... ăăă... pură.

-Cum adică „pură”?

-Adică așa... curată.

-Aaaa, deci asta! Eu credeam că-i ceva rău, că Amalia s-a supărat.

-Nu e rău, e bine. Dar nu-i pentru copii.

-Mamă! Știi ce m-am gândit? Uite: în felicitarea de la anul de 8 martie, am să-i scriu doamnei că-i cea mai virgină învățătoare din lume. Crezi că știe ce-nseamnă? Sau mai bine să-i explic eu? Da' cred că știe, că doar e învățătoare și știe o grămadă de cuvinte și mereu...

-Andrei! Să nu cumva să faci asta!! Vai de mine, să nu scrii așa ceva!!

-Dar e tare curată doamna, și parfumată. și tot timpul ne spune să fim și noi curați și să ne spălăm și să...

-Andrei!!! Să nu care cumva, fii atent!

Cu mare efort, tramvaiul oprește într-o stație mai puțin aglomerată. 

„Ce mă fac? Ce mă faaac? Doamne, cât e de cald! Bine măcar că ne întâlnim la terasa aceea răcoroasă. Aș bea o ciocolată caldă, dar mi-e cam rău de la căldura asta nemernică. A, uite-l. Vai!”

-Bună ziua!

-Sărut mâna, doamnă! Ei, e gata cartea?

-Încă nu. Dar săptămâna viitoare, promit!

-Nu-i nicio grabă, oricum vreau să plec două săptămâni în concediu. Chiar voiam să vă cer scuze pentru că nu putem finaliza acum. Sper să nu vă supărați. Vă iau o ciocolată caldă, ca de obicei, sau acum vreți ceva rece, pe căldura asta?