Raport lunar

-Dom' derector...

Directorul scrie niște hârtii la biroul lui și bombăne, plin de ciudă. Nea Aristuță, omul de sercviciu al școlii, și-a băgat capul pe ușă, cu fața într-o parte, ca să-și poată vedea șeful cu ochiul drept (ochii lui fiind orientați, de la naștere, fiecare într-o altă direcție, dându-i posesorului un aer permanent împrăștiat). 

-Dom' dereec-tor...

Bărbatul de la birou ridică puțin capul, dar uitându-se tot la hârtii.

-Da, nea Aristuță, ce este?

Omul se introduce integral în cabinet, ținând strâns o mătură cu ambele mâini, ca pe-un buchet de flori. Întoarce fața în cealaltă parte și acum ochiul lui stâng se uită timid spre șef.

-Aveți treabă?

Directorul face un semn din cap către maldărul de hârtii și bombăne din nou ceva indescifrabil, dar evident nu laudativ.

-Ei, atuncea vin eu mai acuși...

-Îhîm...

Omul dă să iasă, dar se oprește șovăitor în ușă și se întoarce, puțin mai hotărât:
-Dom' derector, trebe să vă spun, că-i cam cu grabă.

Șeful abandonează, oftând, hârtiile și se uită spre Aristuță cu răbdare profesională. E nou în școală și în sat. A venit de câteva luni, numit de Inspectoratul Școlar director, pentru că școala avea un singur cadru didactic cu studii superioare - o profesoară de matematică navetistă. Încă nu-i cunoaște pe oameni și încearcă să se obișnuiască.

-Spune, nea Aristuță, ce este?

Încurajat de tonul blând, omul se bâțâie de pe-un picior pe celălalt, strângând mătura la piept ca pe-o comoară și nu știe cum să-nceapă.

-Videți... eu... hm...

-Ia loc, te rog!

Oftând bucuros, bărbatul trage scaunul din fața biroului și se așază pe marginea lui, cu mult respect, foindu-se preț de câteva secunde. Dintr-o dată, își ia avânt:
-Dom' derector, ie sfârșit de lună și trebe să le zic ceva. Da' nu mai știu ce să le mai zic...

-Cui, nea Aristuță?

Dezorientat, cu un ochi fixat pe fața interlocutorului și cu celălalt aruncat spre peretele din dreapta, omul mângâie firele măturii, din care sar câteva scame.

-La ăștia de la Miliție.

Speriat, directorul se apleacă în față.

-Dar ce-ai făcut? Ai vreo belea?

-Noo, ce belea să am, Doamne ferește! Da' trebe să le zic ceva în fiecare lună, al'fel mă dă afară.

-Ce să le zici, că nu pricep nimic.

-Ei, iaca, să le spun din școală...

-???

Aplecat mult în față și cu glasul abia auzit:

-Pentru Securitate, dom' derector...

Mai mult decât speriat acum, directorul se lasă pe spate, rezemându-se bine de spătarul scaunului tapisat (singurul din școală, privilegiu directorial), uitându-se buimăcit când într-un ochi, când în celălalt ai omului care stă, nevinovat, în fața lui.

-Ce treabă... - își umezește buzele uscate - ce treabă ai mata cu...?

-Am, ce să fac...

Directorul descuie un sertar al biroului, scoate o sticlă de țuică și două păhărele, toarnă în amândouă și pe-al lui îl dă peste cap, îndemnându-l pe Aristuță să facă la fel. Apoi le umple din nou.

-Dar cum ai ajuns mata...?

Timp de patru păhărele și mai multe țigări Snagov, șeful reușește să afle întreaga tărășenie. Aristuță mai fusese însurat o dată, pe undeva, pe lângă Tîrgu-Jiu. Nevasta - fată de țăran înstărit, care fusese declarat chiabur, prin urmare statul comunist îi luase tot: casă, pământ, animale, livadă, niște pădure, tot. Locuiseră toți - bătrânii, Aristuță cu nevasta și două surori ale ei mai mici, într-o încăpere mică și friguroasă de deasupra beciului, mai mulți ani. În casa lor se instalase președintele CAP-ului, venit din alt sat. Într-o noapte, socrul, bărbat aprig, se îmbătase zdravăn și dăduse foc casei. Familia președintelui se salvase, dar casa a ars din temelii, incendiatorul fiind și acum, după zece ani, la pușcărie. Din motive independente de fapta piromanului, Aristuță s-a despărțit de nevastă și a venit aici, unde avea un  frate însurat, însurându-se și el în scurt timp cu Natalița, femeie de serviciu la școală. Îmbolnăvindu-se femeia, s-a angajat în locul ei, acum trei ani. Dar școala este instituție publică, iar dosarul lui nu era tocmai fără pată, cu fost socru chiabur și reacționar. Așa că...

-Ce ierea să fac, dom' derector? Din ce ierea să trăim? Mi-au dat să semnez și mi-au zis că, dacă le spun în fiecare lună ce-i prin școală, ei nu se mai uită prin dosaru' meu. Da' dacă nu... Ce ierea să fac? Mă dă afară ăștia și poate mă duc și la pușcărie, ca socru-miu ăla dintâi. 

Directorul mai trage un fum și se uită la el, pierdut:
-Și ce le-ai spus până acum?
-Ei, tot felu'... Ba că don'șoara de franceză s-a plâns că-i frig în școală și ea nu mai poate-așa, să stea cu mănuși în clasă. Ba că domnu' Vasiliu a-ntrebat odată că ce-i cu-atâtea ședințe, că-n loc să facem ore, facem ședințe. Da' ei vrea și din astea mai așa... mai rele... și mi-a zis că să nu mai vin cu prostii, că mă dă afar'. Și-odată le-am spus că domnu' Fănică l-am auzit cum râdea că uite, iar ne-a luat lumina, să nu mai vedem cât îi de frig. Și dup-aceea, la două luni, l-au mutat la Boboteni, unde are de mers cinci kilometri prin câmp pân' la școală. Și-acu' mă tot gândesc că din cauza la ce le-am zis eu...
Aproape neavând curaj să-și formuleze gândul, directorul îl întreabă:
-Dar... despre mine... despre mine ce le-ai spus?
-Aaa, nimica rău, ce să le spun... Că vă faceți treaba, că n-aveți cu niminea nimica, că-n școală-i bine... de-aiestea.
Bărbatul de la birou își stinge țigara și se lasă iar pe spate, nu tocmai ușurat.
-Și-acum?
-Păi, și-acu'... nu ș'ce să le mai zic, și trebe, da' nu-mi mai dă nimica prin cap.
Oftează, se trage de ureche, apoi de nas și se vede clar că-i în mare cumpănă. Directorul se uită pe geam, gânditor, și nu știe nici el ce să mai spună. La asta nu se așteptase. Știa că-n orice instituție trebuia să fie câte-un informator și chiar îl bănuia de ceva timp pe profesorul de biologie, domnul Gheorghiu, om foarte dificil și atât de băgăreț, încât nimeni nu-l putea suferi. Dar uite, la nea Aristuță nu s-ar fi gândit în ruptul capului, era un om tare cumsecade și cu mult bun simț. Când s-a mutat aici, el l-a ajutat să-și găsească o casă cu chirie, la o bătrână de treabă, fără copii, care nu-i lua mare lucru și-i mai făcea și mâncare, aproape pe degeaba. În Aristuță avea cea mai mare încredere. Și tocmai el... Îl îneacă o revoltă amară și se simte scârbit de toate.
Luându-și ochii de pe geam, se-ntoarce aprig către omul din fața lui, hotărât să-i spună ceva de rău. Dar îl vede stând acolo, pe marginea scaunului, cu mătura în brațe (în tot timpul ăsta, n-o lăsase jos), cu ochii bătând în părți opuse și cu nasul lui ascuțit și roșu. Pe loc, toată pornirea i se topește și se-ntreabă ce-ar fi făcut el în locul acestui om cu nevastă bolnavă, care trăia numai din leafa de la școală și din câteva straturi în spatele casei și niște orătănii prin curte.
Deodată, fața lui Aristuță se luminează de-un gând:
-Auziți, dom' derector... Da' ce-ar fi, mai bine, să scrieți dumneavoastră pe-o foaie ce vreți să le spun la ăștia? Și eu o scriu dup-aceea, o iscălesc și le-o dau. Ă, ce ziceți?
Surprins, directorul se gândește câteva minute, apoi dă din cap afirmativ, dar cu mare, mare greutate.
-Când îți trebuie?
-Păi, mâne.
-Bine, diseară să treci pe la mine pe-acasă, să ți-o dau.
Omul se ridică, ușurat peste măsură, dă pe gât ultimul păhărel de țuică și iese din cabinet ca un om eliberat brusc de toată greutatea lumii.
Timp de trei ani, până în '89, la fiecare sfârșit de lună Aristuță trecea pe la domnul director, beau împreună câteva pahare, apoi lua raportul acasă, îl copia conștiincios (directorul avea grijă să-l scrie cu greșeli, să nu bată la ochi), îl iscălea și-l preda la Miliție. Abia la câțiva ani după Revoluție, într-o seară, fostul șef de post i-a spus directorului, după mai multe pahare de vin la cârciuma din sat, că a bănuit de la bun început despre înțelegerea lor. Nu, nu i-a pârât nimeni, dar rapoartele deveniseră prea ordonate și prea detaliate pentru spiritul împrăștiat al lui nea Aristuță. Profesorul a rămas stupefiat:
-Și cum de n-ați făcut nimic? - fostul milițian nu fusese deloc iubit în sat, pentru că le făcuse rău multor oameni.
-Eah... de ce să fac? Oricum știam tot ce mișcă-n școală, că-mi spunea Gheorghiu. Dom'ne, așa om parșiv nici măcar eu, ca șef de post, n-am mai văzut, era-n stare s-o dea-n gât și pe mă-sa, numa' așa, de plăcere.
-Da, dar...
-Domnule profesor, mi-ați învățat băiatul și-acu' e om întreg. Și-apoi, poate-așa m-am mai spălat și eu de păcate, că, slavă Domnului...