S-au transformat în scorburi secundele din mine
și m-au ascuns în trunchiul unui copac-soldat
crescut într-o răscruce cu gust de mărăcine
din care niciodată războiul n-a plecat.
Mă cercetează cerul la câte-o rugăciune
și-mi pipăie pe umeri, cu degetele reci,
fâșiile de aripi cu margini de tăciune
în care se agață păduri fără poteci.
Îmi crește câte-o iarnă pe orice-ncheietură
și-n sânge-mi sapă șanțuri un calendar nebun,
mă urmăresc peroane din care trenuri fură
mirosul de scriptură din seara de Ajun.
Din când în când, prin frunze se mai oprește vara
să-mi potrivească ceasul oprit, bolnav de spini.
Eu mă întorc în ramuri și-mi tai sub frunte scara,
și emigrez cu mine în alte rădăcini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu