E pământul acesta un loc tot mai mic,
nu mai poate să-ncapă atâția copaci,
vine toamna, și brazii se duc spre nimic
și nu vrei să vorbești, și ți-e frică să taci.
Între două bătăi ale inimii trec
dintr-o tâmplă în alta vagoane de ploi
mirosind a târziu, mirosind a înec
și sub linii, soldații mai pierd un război.
O Fecioară își ține copilul la piept,
lumea-l cere, să-i pună coroană de spini
și prin sângele lui drumul trece nedrept,
și pe munte o cruce a prins rădăcini.
Sarea lasă pustii măruntaie de munți,
cerul tace în lanuri de grâu fără spic,
ceasuri albe își sapă cărări peste frunți...
Vine toamna, și brazii se duc spre nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu