Ne-a băut o ploaie însetată
toate mările închise-n noi
și ne-a dus pe-o zare neumblată,
și ne-a transformat în două ploi.
Am plouat de-atunci în lumi străine –
eu, pe-un strat de Lună fără cer,
tu, pe-un vârf de munte fără mine,
iar ce-a fost-ul s-a-necat, stingher.
Nu mai știm nici noi povestea noastră,
s-o fi rătăcit pe undeva,
într-o respirare pe fereastră
sau în liniștea dintr-o perdea.
S-a lăsat o pace nouă-n lume
de când norii s-au făcut fântâni,
iar tăcerea nu mai are nume,
și miei liberi iar se nasc în stâni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu