Mi-e dor să merg cu Dumnezeu de mână
ca-n verile în care eram soare
și ochii se sfințeau a sărbătoare
în fiecare zi din săptămână.
Gândind Ajunuri noi în calendare,
treceam prin toamne fără să mă plouă
iar primăvara-mi ascundea în rouă
fântâni de cer cu păsări călătoare.
Creșteau, în ceasul pleoapelor închise,
lumini de stele rupte în crâmpeie
pe care le-agățam în sfori de zmeie
și le-adunam în cufere de vise.
Mi-e dor să merg cu Dumnezeu de mână
ca-n zile-n care nu știam de noapte
și tata mi-aducea cireșe coapte
și mă credeam pe vara mea stăpână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu