Poezia

În tine cresc prea multe anotimpuri –

nu mai încapi cu mine-n calendare

și obligată sunt ca în răstimpuri

să te aduc ofrandă în altare.

Nu-mi ești nici cruce, nici blestem, nici pace,

nu știu în care munte ți-e izvorul,

dar când sunt iarnă și pustiul tace

ești aripa care mă-nvață zborul.

Îmi porți zăpezi și macii din grădină,

ești casa mea și colțul meu de stâncă

și când te-arunc în lume fără vină,

tu iartă-mă și stai cu mine încă.

Te rupi din mine și te faci culoare

de curcubeu scăpat din colivie;

ești ce m-aș vrea, și cât de rău îmi pare

că doar te nasc, și nu-s eu poezie.