Când râde un copil pe țărmul mării,
minutele se-ntorc spre răsărit,
poveștile rămân fără sfârșit
și se oprește pasul înserării.
Castele de nisip așteaptă valuri
să lase scoici pe ziduri de o zi
și, prinse sub cupole străvezii,
se rătăcesc meduzele spre maluri.
Amiaza ațipește sub umbrele
rupând lumina albă în fuioare,
iar algele se dezgolesc de sare
și pun covor sub urme mititele.
Cu ochii prinși în zborul unui zmeu
care se zbate, amețit de soare,
aș adormi și m-aș preface-n mare,
să râdă un copil pe țărmul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu