Alb

Un liliac a înflorit alene

și-n albul de zăpadă parfumată

surâde un april de altădată,

cu nostalgii furișe printre gene.

O gară mică pe un colț de munte

și-un tren cu promisiune de iubire

rotesc, în vals absurd de amintire,

căderi de stele-n fulgerări cărunte.

Ce rost ar mai avea să-ntrebi : „Și dacă...?”

și ce răspuns ecoul să-și trimită

în bezna rea de noapte-nzăpezită,

cu lună muribundă și opacă?

Un liliac mai înflorește-n tine

și-așteaptă trenul care nu mai vine.