Culori cu fițe

Înghesuite în penar,

între caiet și-Abecedar,

culorile stau plictisite,

că-i week-end și nu-s folosite.

Trezindu-se din amorțire,

albastrul cască în neștire

și-ntreabă : -Ce s-ar întâmpla

dacă-ntr-o zi am dispărea?

Eu sunt culoarea cerului,

a mării și-a oceanului,

a zilelor de mai senine.

Ce-ar mai fi lumea fără mine?

Culoarea verde intervine :

-Dar vă puteți imagina

natura în absența mea?

Când primăvara se ivește,

întreaga lume înverzește

și, până toamna frunza-și pierde,

oamenii ies la iarbă verde.

Nici marea, nici oceanele

nu-nlocuiesc pădurile.

-Ia mai lăsați-mă odată –

se-avântă roșia-nțepată.

Ceru-i senin, pădurea-i verde...

Cine v-aude poate crede

că-n toată lumea asta mare

nu mai exist-altă culoare.

Dar v-ați gândit și voi vreodată

ce face-o inimă să bată?

Vreun râu albastru sau vreo iarbă?!

Zău, mai vedeți-vă de treabă!

Simbolul dragostei nu-i oare

o roșie, gingașă floare?

Iar sângele, știe oricine,

viața ființei o-ntreține

și nu-i ca cerul sau copacii -

e roșu-așa cum sunt și macii

încântători și delicați

-V-aud cum stați și vă certați

care culoare-i mai de soi

și ce-ar fi lumea fără voi.

Sunteți ochioase,-ncântătoare

și umpleți lumea de visare:

albă-i zăpada de Crăciun,

portocaliu e sucul bun,

negru e părul de fetiță,

galbenă – floarea pe rochiță,

maro e-un pardesiu cochet

și-apusul blând e violet.

Eu sunt culoarea cenușie

și n-aduc mare bucurie;

cu mine plouă și e ceață,

nu-nviorez vreo dimineață,

am gust de nori și de furtună

și-alung întruna vremea bună.

Dar, dacă ploaie n-ar mai fi,

pădurea n-ar mai înverzi,

florile-ar suspina mereu

și nu s-ar naște curcubeu,

iar marea n-ar mai fi albastră.

Și-atunci, cum ar fi lumea noastră?

Deci, dac-am dispărea oricare,

pământu-ar fi o întristare

de vis urât, fără culoare,

căci toate-aducem bucurii

în ochii veseli de copii.