Fără să știe cum și când,
Simina s-a trezit mergând
printr-o pădure-ntunecoasă.
Copaci înalți, cu frunză deasă,
se înclinau spre ea ușor
și-o întrebau încetișor :
-Unde te duci, Simină mică?
E întuneric. Nu ți-e frică?
–Unde mă duc, nu știu nici eu
și întunericu-i prea greu;
nu văd nici drum și nici cărare
și m-a cuprins o spaimă mare.
Cred că m-am rătăcit aici.
Exact atunci, opt licurici
i s-au aprins lângă mânuță.
–Să nu te temi, fată drăguță!
Oricât ar fi noaptea de grea,
tot drumul ți-l vom lumina.
Vino cu noi, să-ți arătăm
cât de frumos știm să zburăm!
Și, ca-ntr-un joc de artificii,
printre copaci, toți licuricii
pădurea-ntreagă au aprins,
iar dintre arbori s-a desprins
o minunată creatură,
cea mai frumoasă și mai pură
din toată lumea de povești :
un unicorn cu ochi cerești
și trupul de zăpadă fină,
împrăștiind în jur lumină.
-Mai ești, Simina, speriată?
Pădurea noastră-i fermecată;
aici nimic nu e urât,
căci nu ne pot vedea decât
copii cu stele-n buzunare
și-n păr cu zâmbete de soare.
Numai în ochii lor curați
noi suntem vii și-adevărați,
în timp ce pentru omul mare
tărâmul nostru-i ca oricare,
fără copaci care vorbesc
și unicorni ce strălucesc.
Acum, noaptea încet dispare
și noi ne ducem la culcare,
dar în privirea ta albastră
întotdeauna lumea noastră
se va deschide când vei vrea.
Fii veselă, fetița mea,
rămâi mereu așa cum ești
și vei pătrunde în povești.
–De ce zâmbești, Simina dragă?
Pe unde-ai fost tu noaptea-ntreagă?
–Mămico, nici n-o să mă crezi!
La noapte vii și tu să vezi
pădurea-n care totu-i bine?
–Da, vreau să vin și eu cu tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu