S-a preschimbat tăcerea-n spaimă-albastră
și muntele s-a-nfipt adânc în soare
sinucigându-și ultima ninsoare
în epilogul din povestea noastră.
Nici înserarea n-are gust de lună,
nici iarna nu-și mai deapănă Crăciunul,
fără colindători sosește-Ajunul.
În ochii tăi miroase a furtună.
În ultim zâmbet se mai duce-o viață
și-n ultim zâmbet se mai naște-o noapte,
încremenită-ntre pierdute șoapte
ce-așteaptă fără dor o dimineață.
Cine și-a smuls din stele rădăcina
și cine-a destrămat în noi lumina?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu