Ce-a vrut Făt-Frumos

S-a-ntâmplat, copii, odată,

într-o țară-ndepărtată,

o poveste cam ciudată,

despre care-ar spune mulți

că, îndată ce-o asculți,

poți ajunge să-nțelegi

că-n viață există legi

pe care le învățați

din povești. Deci ascultați :

Într-o zi cu cer noros,

preafrumosul Făt-Frumos

s-a gândit că-i tare greu

să fii curajos mereu

și să faci doar fapte bune

oriunde te-ai duce-n lume.

S-a gândit, cu-alte cuvinte,

să nu mai fie cuminte

și să facă doar ce vrea.

S-a dus, deci, la mama sa

și i-a spus că vrea de-acum

să pornească pe alt drum.

Mama groaznic s-a-ntristat,

l-a chemat pe împărat

și-au decis, cu supărare,

că nu-i altă rezolvare

decât să-l dezmoștenească,

să-l învețe să trăiască

o viață obișnuită.

-Hotărârea ta-i pripită –

i-a spus împăratul tată –

dar te înțeleg și, iată,

îți dau voie să trăiești

chiar așa cum îți dorești;

poți pleca în lumea mare,

însă fără ajutoare.

Eu și mama-mpărăteasă

te vom aștepta acasă,

căci știm că te vei convinge

că-n viață nu poți învinge

dacă ești singur și rău.

Du-te dar, băiatul meu!

Și-a plecat fiul de crai

fără bani, fără alai;

nici calul n-a vrut acum

să-l urmeze pe-acest drum,

ba chiar i-a și râs în nas :

-Du-te, frate, eu te las

și-o să vezi că nu-i ușor

fără pic de ajutor.

Haide, du-te și fii rău

dacă zici că-i drumul tău,

dar eu n-o să te ajut,

fiindcă te iubesc prea mult.

Și-ntristat, și furios,

Făt-Frumos porni pe jos,

rătăcind un timp așa,

făr-a ști nici el ce vrea.

La-nceput, toți îl primeau

cu mult drag și-l ospătau,

căci mereu acest fecior

le dăduse ajutor.

Dar acum, când au văzut

cât era de încrezut,

ce urât le răspundea

și ce groaznic se purta,

se fereau din calea lui

și-n curând, feciorului

drumul i s-a transformat

într-un chin adevărat.

Într-o zi, înfometat,

a intrat într-o pădure,

căutând niscaiva mure.

După ce-a mâncat nițel,

a călcat pe-un aricel

și, fiindcă s-a înțepat,

cu picioru-n el a dat,

lovindu-l destul de tare.

Mai târziu, pe o cărare,

a-ntâlnit un pui de urs

și cu spada l-a împuns,

căci stătea în calea lui.

Dar mama puiuțului,

 apărând înfuriată,

l-a lovit cu forța toată.

Îngrozit și-nsângerat,

Făt-Frumos s-a pitulat

 într-o scorbură adâncă,

lângă un picior de stâncă,

reușind să se ascundă

de ursoaica furibundă.

Văzându-se-astfel scăpat,

 a ieșit și a plecat.

Groaznic rana îl durea

și feciorul nu știa

ce să facă

să îi treacă,

fiindcă niciodată el

 nu s-a-ngrijit singurel

 și-acum tare trebuia

 să-l ajute cineva.

Căutând cu disperare

 vreun drumeag sau vreo cărare,

 a-nțeles, într-un sfârșit,

 că-n codru s-a rătăcit.

S-a mai învârtit o vreme,

 pân-a-nceput a se teme

că nicicând n-o să mai iasă

din acea pădure deasă.

Confruntându-se cu spaima,

 s-a gândit atunci la faima

 de care s-a bucurat

când era neînfricat

 iar de faptele lui bune

 se vorbea oriunde-n lume

și-a-nceput a regreta

că a renunțast așa

 la tot ce făcuse bine.

 –Ia te uită peste cine

făr’ să vreau am nimerit –

 răsună un glas dogit

drept lângă urechea lui –

 e chiar fiul craiului!

Întorcându-se uimit

să vadă cine-a vorbit,

 Făt-Frumos s-a pironit

nas în nas cu-o cotoroanță.

 –A, tu erai, Babă-Cloanță!

Trebuia să mă gândesc

pe-aici c-o să te găsesc,

doar mereu ne-am întâlnit

prin vreun codru nesfârșit.

 –Vai de mine, Făt-Frumos,

nu ești cam politicos?

Că la ultima-ntâlnire

m-ai făcut să-mi ies din fire

și să râdă toți de mine.

Ce-i cu tine? Nu ți-e bine?!

 Nu zic, ești tot frumușel,

 dar te văd cam singurel

 și îmi pari cam speriat.

 Haide, zi-mi ce s-a-ntâmplat;

tare vreau să te-ocrotesc,

doar știi ce mult te iubesc...

–O, da, știu chiar foarte bine

câtă dragoste e-n tine...

Dar, fiindcă m-ai întrebat,

o să-ți spun ce s-a-ntâmplat :

 uite, eu am hotărât

să devin rău și urât,

căci m-am săturat, îți spun,

să fiu eu mereu cel bun

și cu toții să se-aștepte

să fac numai lucruri drepte.

 De-acum, putem fi amici.

 -A, pricep ce vrei să zici –

te-ai cam săturat, fârtate,

de responsabilitate.

Știu și au cât e de greu

 să fii bun și drept mereu.

Ce te uiți așa mirat?

Tu nu te-ai gândit vreodat’

 că-ntr-o vreme-ndepărtată

oi fi fost și eu o fată

frumușică și chiar bună?

Crezi c-am fost mereu bătrână?!

Am zâmbit și eu spre stele

și-am avut visele mele.

 Iar un prinț frumos ca tine

s-a îndrăgostit de mine

și eu mult l-am mai iubit;

însă el a fost silit

 de-mpărat și-mpărăteasă

să se-nsoare cu-o crăiasă

din altă împărăție.

Iar eu am rămas pustie

 și cu inima-nghețată.

 De atunci, viața mea toată

a fost doar nefericire,

fără dor, fără iubire.

Și-uite-așa, zi după zi,

 am ajuns precum mă știi –

 sperietoare de copii;

 n-am putut să mai iubesc

 și acum nu mă-ndrăgesc

 nici măcar zânele rele.

 Așa trec zilele mele.

 Spune-acuma, Făt-Frumos,

 crezi că e de vreun folos

să fii rău, să fii urât?

 De vrei asta, n-ai decât,

 dar să nu te-aștepți cumva

 să te-ajut în calea ta,

 fiindcă eu știu cel mai bine

cum e să fii rău ca mine

 și să fii mereu vânat

 de vreun prinț neînfricat.

 Hai mai bine-n casa mea

să mănânci și tu ceva

și, după ce te-odihnești,

 către casă să pornești,

căci copiii, știi prea bine,

 trebuie să creadă-n tine

și să știe că eroul

 poate să învingă răul.

–Babă-Cloanță, văd că-n tine

 n-a pierit tot ce e bine.

Recunosc c-atâția ani

 de când suntem mari dușmani

 n-am știut a mă-ntreba

de ce ești atât de rea.

 Dar nefericirea ta

m-a făcut acum să știu

că-i mai bine bun să fiu,

 să iubesc și să fac bine,

ca să nu ajung ca tine.

 Hai să ne-mpăcăm acum

 și apoi pornesc la drum.

 –Prințule, tu chiar n-ai minte?

 Fă-te iar băiat cuminte,

du-te-acasă la ai tăi,

odihnește-te cât vrei,

 dar apoi să-ți amintești

 că în lumea din povești

noi doi ne urâm de moarte.

Lasă, așadar, deoparte

 tot ce s-a-ntâmplat acum

 și revino pe-al tău drum;

 iar când o să mă-ntâlnești,

 nu-ncerca să m-ocolești

ca să nu îmi faci vreun rău,

căci nu ăsta-i scopul tău.

Să devin o babă rea

a fost alegerea mea,

așa cum tu ai ales

 să fii bun. Ai înțeles?

 De aceea, rolul tău

 e să scapi lumea de rău,

fiind drept și curajos.

 Haide, du-te, Făt-Frumos!

Prințul s-a întors acasă,

 la-mpărat și-mpărăteasă,

le-a cerut smerit iertare

 și-au făcut o masă mare

de-mpăcare.

Cel mai mult s-a bucurat

 calul său înaripat,

 care l-a întâmpinat

 râzându-i în nas din nou :

-Ia priviți-l pe erou,

singurel și-nfometat,

ca un zmeu adevărat!

 Nu-i de tine, Făt-Frumos,

să fii crud și nemilos

 și să faci în lume rău.

Ce-o fi fost în capul tău?!

Cel puțin ai învățat

 cum ești tu cu-adevărat.

 Vino, să zburăm îndată

spre pădurea-ntunecată,

să învingem cotoroanța

care-și spune „Baba-Cloanța”,

să ucidem vreo trei zmei,

să scăpăm lumea de ei

și-mplinind toate acestea,

să-ncheiem frumos povestea.

 Și-uite-așa s-a isprăvit

 basmul ce v-am povestit

despre-un tânăr curajos,

cunoscut ca Făt-Frumos.