Doi nori peste Voroneț

Zi de vară călduroasă,

niciun chef să stai în casă.

Doi copii, la Voroneț,

au fugit la râuleț,

să-ntâlnească alți copii,

să se joace-ntreaga zi.

Cercetând după broscuțe

sau șopârle mai micuțe

și furați de-atâta joc,

n-au mai observat deloc

vântul îndrăzneț și rece

care începuse-a trece

peste iarba-nfiorată.

Iar pe cer, așa deodată,

s-au ivit doi nori răzleți,

tot mai mari și îndrăzneți,

două mingi de vânturi duse,

lunecând din părți opuse

și-nghițind cu mare zor

tot seninu-n calea lor.

Cel mai mare

strigă tare :

-Frate,

dă-te la o parte!

Sunt mai mare decât tine

și-ar trebui acum, vezi bine,

să te dai din calea mea.

-Ia nu te mai lăuda

că ești tare fioros;

eu sunt mic, dar sunt nervos,

sunt mai negru și mai rău.

Nu renunț la drumul meu!

-Vrei cumva să te conving?

Vin spre tine și te-mping

și te-azvârl de nu te vezi

uite colo, pe livezi;

n-o să rămână din tine

decât dâre lungi și fine,

de-o să râdă toți în cor

de așa un norișor

străveziu și destrămat.

-Acum chiar m-am enervat!

Îmi fac vânt și-n graba mare

vin la tine, frățioare!

Exact cum s-au lăudat,

cei doi nori s-au avântat,

și-au umflat obrajii tare,

negri tot de supărare,

cerul l-au acoperit,

 frunte-n frunte s-au izbit

și, din groaznica-nfruntare,

s-a ivit un fulger mare.

Tunetul ce a urmat

văzduhul l-a-nfiorat

și, cu gemete nătânge,

cerul a-nceput a plânge.

Sub răchita de pe prund

doi copii acum se-ascund,

așteptând să vină tata,

fiindcă toarnă cu găleata

și-i periculos, vai nouă,

să stai sub copaci când plouă.

Dar, în câteva  minute,

ploaia s-a oprit și, uite,

obosiți de confruntare,

norul mic și norul mare

au fost alungați de soare

și, rupându-se răzleț,

au fugit din Voroneț.