Lupul foarte rău

Într-o vară oarecare,

prin pădure, pe cărare,

o fetiță

cu scufiță

și un coș plin cu mâncare

se îndreaptă spre bunica.

Și, ca să nu-i vină frica,

inventează-n gura mare

un fel de numărătoare :

„Unu

lupul dă cu tunu’,

doi

lupi aleargă prin zăvoi,

trei

lupi drăguți și mititei...”

Și, chiar când voia să spună :

„Patru lupi urlă la lună”,

cine credeți că apare

de după un fag mai mare?

Sigur c-ați ghicit – chiar lupul,

agitându-și tare trupul,

fioros

și nervos :

-Nu știu, fato, ce-i cu tine;

nu mai poți de-atâta bine?

Prin pădure, singurică!

N-ai tătic și n-ai mămică?

Te-au lăsat de capul tău,

nu te temi de lupul rău?!

-Tătic n-am avut vreodată,

iar mămica-i ocupată

și n-am alte surioare

ca să-i ducă de mâncare

bunicuței bolnăvioare.

Dar, să știi, mi-e frică tare!

Nu-s cuminte ziua toată,

dar n-aș vrea să fiu mâncată,

că-s micuță

și drăguță.

Nu-s chiar foarte îndrăzneață,

dar am planuri mari în viață,

fiindc-am prins cândva de veste

c-o s-ajung într-o poveste.

-Of, cu asta m-ai dat gata!

Nici eu nu știu cine-i tata,

deci suntem, pe cât se pare,

doi orfani cu suflet mare.

Îți spun sincer, măi copilă,

sunt un lup cuprins de milă

și-acum chiar că te-ndrăgesc.

Eu n-am vrut să te-ngrozesc,

dar de ce ți-a dat prin gând

să te-apuci așa, urlând,

să reciți versuri nebune

tocmai despre lupi? Ia spune!

-Fiindcă m-a-nvățat mămica

totdeauna s-alung frica

înfruntând-o vitejește

când simt că mă copleșește.

-Aici sunt de-acord cu tine.

Știi ce îți propun, mai bine?

Uite, se-nnoptează-ndată

și-n pădurea-ntunecată

nu-s toți lupii-așa de treabă,

deci hai să plecăm degrabă.

Spre bunica te-nsoțesc,

dar în schimb vreau să primesc

niște promisiuni oneste :

dac-ajungi tu în poveste,

tare-aș vrea s-ajung și eu,

dar ca lup viclean și rău.

Și să-mi lași timp la-ndemână,

s-o înfulec pe bătrână,

ca să nu râdă de mine

toată lumea-n codru. Bine?