Brotăcel trist

A fost odată, într-un lac,

 un mic și drăgălaș brotac

cu ochii mari și ten verzui,

iar toată lumea-n jurul lui

 grozav îl mai simpatiza,

căci mai tot timpul el glumea

și părea tare fericit.

 Dar nimeni n-ar fi bănuit

câtă tristețe se-ascundea

adesea-n inimioara sa,

când se gândea neîncetat

că-i tare mic și ne-nsemnat

 și ceilalți nu l-ar fi iubit

 de-ar fi știut că-i necăjit.

În mintea lui de brotăcel,

 toți erau mai buni ca el

 și încerca mereu să-i facă

să se amuze, ca să-l placă.

Însă-ntr-o zi a obosit

 să se prefacă fericit

și, neștiind ce să mai facă,

s-a furișat într-o băltoacă

 și-a stat acolo singurel

și trist, sărmanul brotăcel,

 crezând că, dacă-l vor găsi,

toți ceilalți îl vor ocoli,

fiindcă nu mai putea glumi.

El nu știa că-n balta mare

 îl căutau cu-ngrijorare

 și toată lumea se-ntreba

unde era și ce făcea.

Într-un târziu, când l-au găsit

 și-au vrut să știe ce-a pățit,

brotacul a decis să spună

că viața lui era minciună,

iar permanenta bucurie

era doar prefăcătorie.

 Sfârșindu-și el mărturisirea,

micuțul s-a pierdut cu firea

și-a început, bietul, a plânge.

 –Haide, prietene, ajunge!

 l-a mângâiat un brotăcel

 ceva mai mare decât el.

De ce-ai crezut că-i vreo rușine

să te ascunzi când nu ți-e bine?

 De-am fi știut ce rău te doare

 s-ascunzi atâta întristare

 făcându-ne să ne-amuzăm,

am fi-ncercat să te-ajutăm.

 Noi te iubim așa cum ești,

 nu doar când râzi și când glumești.

Hai, zi-ne tot ce te apasă,

ca să ne-ntoarcem toți acasă.

 Și-atunci când n-o să-ți fie bine,

 să știi că suntem lângă tine,

căci pentru asta sunt anume

 prietenii-n această lume.