Curcubeu de împăcare

Într-un iulie ploios,

 pe un norișor pufos,

două picături de ploaie

guralive și vioaie

se tot uită către Soare,

vesele nevoie mare.

 –Hei, gogoașă de lumină,

n-ai o față prea senină!

Cum de ești așa mutros?

 –Și de ce aș fi voios?

Chiar nimic nu mă îndeamnă.

 Parc-ar fi vreme de toamnă,

 și nu luna lui cuptor.

–Haide, ia-o mai ușor!

N-au intrat zilele-n sac,

ca să fii așa posac

 și, de altfel, vezi prea bine,

 ceru-i ocupat de tine;

ai gonit, de dimineață,

nori și vânt, ploaie și ceață

și-acum strălucești măreț

peste-ntregul Voroneț.

Așadar zâmbește, Soare!

–Ei, da! Asta chiar mă doare.

 Eu mă străduiesc de-o lună

 să aduc vreme mai bună

 și mă uit la voi cum stați

chiar pe-un nor și așteptați

să vă sufle iarăși vântul,

să acoperiți pământul

și eu să m-ascund din nou.

 –Lasă, nu-i atât de rău.

 Noi cu tine, precum zici,

 nu suntem chiar buni amici;

dar de data asta, Soare,

să-ncercăm o împăcare :

 să rugăm un vânt ușor

să ne sufle de pe nor

și, zburând peste livezi,

tu o să ne luminezi.

Ceru-ntreg ne va zâmbi

 și, în râset de copii,

dintr-un nor violaceu

 să pictăm un curcubeu!