Într-o scorbură mai mare
zece ghinde-s la păstrare;
le-a pus veverița bine,
fiindcă știe ea că vine
peste lume iarna grea.
Și de unde-o să mai ia
ghinde, conuri și alune?
Ia gândește-te și spune.
Și, stând ele-așa, degeaba,
zice una : -Care-i treaba?
De ce stăm noi nemișcate,
așteptând să fim mâncate?
O ghinduță frumușică
se amestecă, peltică :
-Și ce-ai vlea să încelcăm?
-Haideți să ne revoltăm!
Eu m-am lăudat întruna
că o ghindă nu-i totuna
cu-o sămânță oarecare :
e frumoasă și e mare,
are ten strălucitor
și-un destin înălțător,
căci din ghindă, știți prea bine,
nu răsare orișicine –
vreun măr mic și pădureț –
ci stejarul cel măreț.
-Cred și eu că ai dreptate,
nu-i corect să fim mâncate –
sare-o ghindă mai slăbuță.
Cât oi fi eu de micuță,
nu-s născută în zadar :
trebuie s-ajung stejar.
Eu propun o evadare!
-Ha, ha! - râde-o ghindă mare
și ceva mai înțeleaptă –
tare mai ești tu deșteaptă!
Te gândești la evadare,
dar, ia spune, ai picioare?
Cum ai vrea să fugi, surată,
dacă ești ovală toată?
-Deci tu zici, ghindă pestriță,
s-o lăsăm pe veveriță,
cu dantura-i ascuțită,
să ne pape liniștită?!
Zău, surată, în zadar
te-ai ivit dintr-un stejar,
n-ai nici strop de îndrăzneală.
-Dacă vreți pălăvrăgeală,
hai să dăm mereu din gură
despre marea aventură
pentru care se tot spune
c-om fi apărut pe lume.
Dar mai bine-ar fi, cred eu,
să-nțelegem că nu-i rău
să-i fii hrană
pentru iarnă
unui ghemotoc de blană.
Pentru mica rozătoare,
suntem bucurie mare
și-ar trebui să ne mândrim
că putem să o hrănim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu