La intrarea-n casa mea,
într-un holișor pătrat,
într-o seară, mai cândva,
mare vorbă s-a iscat
când, ca să se mai distreze,
o umbrelă și o geantă
încercau să demonstreze
care e mai importantă.
- Fără mine nu se poate
să pleci într-o deplasare
când ai vrea să iei de toate,
fiindcă-s tare-ncăpătoare;
poți să pui în mine multe
și-s și compartimentată.
- Cine-ar sta să te asculte
ar crede că-n lumea toată
nu mai e alta ca tine,
așa mare și frumoasă.
Dar, ia spune, fără mine
ai putea să ieși din casă
când afară-i frig și plouă?
Știi cam ce s-ar întâmpla
când pe pielea ta cea nouă
stropi de apă ar cădea?
- Haide, soro, ca și cum
ar ploua în orice zi!
Dar ia pleacă tu la drum
făr' să ai în ce să ții
bani și acte, șervețele,
pix, hârtie, dropsuri, chei
și tot felul de-alte cele
ce ți-ar mai trebui să iei.
Ba, mai mult decât atât,
știi că oamenii în mine,
când afară nu-i urât,
te aruncă și pe tine.
Și-ți spun fără ocolișuri :
tare mă incomodează
că ești numai ascuțișuri,
trupul tău mă deformează.
- Bine-atunci, de-acum 'nainte
n-am să te feresc de ploi,
să te strici. Și ține minte :
o s-ajungi drept la gunoi!
Dar o voce adormită
dintr-un dulăpior răsună
chiar când geanta, grav jignită,
se gândea la ce să spună :
- Cât vă mai distrați de mult
cu atâta trăncăneală;
stau de-un ceas și vă ascult,
copleșit de plictiseală
și mă-ntreb cum funcționează
mintea voastră de cartofi,
de nu știți ce mult contează
o pereche de pantofi.
Geanta-i bună și frumoasă
și umbrela-i pentru ploi,
dar cine-ar putea să iasă
descălțat? Ia spuneți voi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu