Plouă la Voroneț.
Un poet fără condei
s-ar simți tentat să spună : „Hei,
ce peisaj măreț!
Norii plâng, pădurea plânge,
totu-n jurul meu se frânge.
Ce-i cu voi?
Mai ajunge
cu atâtea ploi!”
Un epigramist
mucalit, dar trist,
s-ar putea
exprima așa :
„Plictisit în ceruri stând
pe-așa ploaie de-nceput,
Domnului i-a dat prin gând :
-Hai să fac un om din lut!”
Alt epigramist -
nu la fel de trist -
ar opta, pe cât se pare,
pentru altă abordare :
„Adăpostită sub un ram
și-n plină criză de idei,
Eva-i aruncă lui Adam :
-Eu aș mânca un măr. Tu vrei?”
Și-n atâta plictiseală
pluvială
e timpul să intre-n decor
poetul sonor,
în ritmuri sinistre,
simboliste :
„Zdrențe de plumb adânc, saturnian
se prăvălesc, în geamăt abisal,
peste albastrul voronețian,
într-un sfârșit de veac trist și banal.
Prin parcuri cangrenate și pustii
se zbuciumă copacii în delir
și-n foișor fanfara cântă gri,
iar corbii vălțuiesc în cimitir.”
Un Minulescu mai de eră nouă
ne-ar pastela, în rime-ncrucișate,
o urbe-n care-aproape zilnic plouă
și trec bătrânii – „jucării stricate”.
Iar finalul se cuvine
a-i aparține
poetului criptic
și-apocaliptic
al sumbrului mileniu trei,
în permanentă căutare de idei
cu suflu original
și fatal :
„Zimți de curcubeu
somnambul
preambul
al ploii dintre riduri
ziduri
albastre
sihastre
de mănăstire moldavă
hulpavă
sapă noaptea-n dumbravă
printre sfinți
vidați de credinți
heruvimi cu veșmânt
de pământ
vânt
cu cearcăne de nesomn
domn
al cerului de tinichea...”
Et caetera, et caetera.
Și uite-așa
s-ar putea versifica
la infinit
un fenomen obișnuit
într-un climat
temperat,
transformat
în eveniment crucial,
epocal
și măreț.
Plouă la Voroneț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu